– Dar dacă eu iubesc pe cineva, și îl iubesc cu toată inima, nu e oare evident că nu pot trăi fără el?
Iar eu răspund întotdeauna:
– Nu, adevărul e că nu.
Adevărul este că întotdeauna pot trăi fără celălalt, întotdeauna, și două
persoane trebuie să știe următorul lucru: eu și celălalt. Mi se pare oribil ca cineva să creadă că eu nu pot trăi fără el și să își închipuie că, dacă decide să plece, eu am să mor… Mă doboară ideea de a conviețui cu cineva care crede că sunt indispensabil pentru el.
Aceste gânduri sunt întotdeauna sinistru de manipulatoare și exigente.
Iubirea este întotdeauna pozitivă și minunată, niciodată nu e negativă, dar poate fi scuza pe care o folosesc pentru a deveni dependent.
Din acest motiv, obișnuiesc să spun că acest codependent nu iubește; el are nevoie, el pretinde, el depinde, dar nu iubește.
Ar fi bine să începem să ne desprindem de adicțiile noastre în ceea ce privește persoanele, să abandonăm aceste spații de dependență și să îl ajutăm pe celălalt să și le depășească pe ale sale.
M-aș bucura ca oamenii pe care îi iubesc să mă iubească; dar dacă acești oameni nu mă iubesc, m-aș bucura să mi-o spună și să plece (sau să nu mi-o spună, dar să plece). Pentru că nu vreau să fiu alături de cine nu vrea să
fie cu mine…
Este foarte dureros. Dar este întotdeauna mai bine decât să continui să te păcălești.
Antonio Porchia spune în cartea sa Voces [Voci]:
„Au încetat să te mai mintă, nu să te mai iubească, ș i suferi ca ș i cum ar fi încetat să te mai iubească“.
Evident, tuturor ne-ar plăcea să evităm oribila frustrare de a nu fi iubiți.
Uneori, pentru a reuși, devenim nevrotic de manipulatori: manipulez situația pentru a putea să mă păcălesc și să cred că mă iubești în continuare, că ești punctul meu de sprijin în continuare, bastonul meu.
Și încep să cobor. Cobor într-un puț din ce în ce mai întu necat, în căutarea iluminării întâlnirii.
Prima treaptă este să încerc să mă transform într-o necesitate pentru tine.
Devin furnizorul tău selectiv: îți dau tot ce vrei, încerc să îți fac pe plac, mă
pun la dispoziția ta pentru tot ce ai nevoie, încerc să te fac să depinzi de mine. Încerc să generez o relație adictivă, înlocuiesc dorința mea de a fi iubit cu aceea de a fi indispensabil. Pentru că a fi indispensabil seamănă atât de mult uneori cu a fi iubit… Dacă ai nevoie de mine, mă chemi, mă rogi, îmi delegi lucruri și pot ajunge chiar să cred că mă iubești.
Dar, uneori, în ciuda a tot ceea ce fac pentru a-ți fi indispensabil, nu pari să
ai nevoie de mine. Ce fac? Mai cobor o treaptă.
Încerc să îți fie milă de mine…
Pentru că și mila seamănă puțin cu a fi iubit…
Astfel, dacă fac pe victima (Eu te iubesc atât de mult… și tu nu mă
iubești…), cine știe…
Acest drum se parcurge destul de frecvent. Desigur, într-un fel sau altul, toți am trecut prin acest mic joc. Poate nu atât de insistent încât să inspirăm milă, dar cine nu a spus:
„Cum po ț i să-mi faci una ca asta?“
„Nu mă a ș teptam la a ș a ceva din partea ta, sunt atât de dezamăgit… sunt atât de îndurerat…“
„Nu-mi pasă că nu mă iube ș ti… eu te iubesc“.
Dar coborârea continuă…
Și dacă nu reușesc să te fac să-ți fie milă de mine? Ce mă fac? Îți suport indiferența?…
Niciodată!
Dacă am ajuns până aici, măcar voi încerca să te fac să mă urăști.
Uneori, mai sărim câte o etapă… cobor două trepte în același timp și sar de la încercarea de a mă face indispensabil direct la ură, fără soluție de continuitate. Pentru că, într-adevăr, ceea ce nu suportăm este indiferența.
Și ni se întâmplă să ne întâlnim cu oameni răi, atât de răi, încât… nici măcar nu doresc să ne urască! Ce oameni răi, nu-i așa?
Vreau să mă urăști măcar, și nu reușesc.
Atunci… Sunt aproape de fundul puțului. Ce să fac?
Dat fiind că depind de tine și de privirea ta, aș face orice pentru a nu fi nevoit să-ți suport indiferența. Și, de multe ori, cobor ultima treaptă pentru a putea să te fac să depinzi de mine:
Încerc să te fac să te temi de mine.
