Ar însemna că am reușit și eu…
ALEGORIA TRĂSURII (I)
Într-o zi de octombrie, o voce familiară îmi spune la telefon:
– Coborâți în stradă, căci am un cadou pentru dumneavoastră.
Încântat, cobor ș i găsesc cadoul. Este o trăsură superbă, care se opre ș te chiar în fa ț a u ș ii casei mele. Este din lemn de nuc lustruit, are feronerie de bronz ș i ceramică albă, totul foarte fin, foarte elegant, foarte „ ș ic“.
Deschid portiera cabinei ș i urc. O mare banchetă semicirculară, tapi ț ată
cu catifea bordo, ș i perdele de dantelă albă dau trăsurii un aer regal. Mă
a ș ez ș i îmi dau seama că totul este proiectat exclusiv pentru mine, sunt calculate lungimea picioarelor, lă ț imea banchetei, înăl ț imea acoperi ș ului…
totul este foarte comod ș i nu mai este loc pentru nimeni.
Atunci privesc pe fereastră ș i văd „peisajul“: într-o parte, fa ț ada casei mele, iar în cealaltă, fa ț ada casei vecinului… ș i spun: „Ce minunat este acest cadou! Ce frumos…!“ Ș i savurez pe îndelete această senza ț ie.
După un timp, încep să mă plictisesc; pe fereastră se vede mereu acela ș i lucru.
Mă întreb: „Cât timp po ț i rezista să te ui ț i la acelea ș i lucruri?“ Ș i încep să
mă conving că acest cadou pe care l-am primit nu mi-e de nici un folos.
Încep să mă plâng cu voce tare, când trece vecinul meu, care îmi spune, ca ș i cum mi-ar fi ghicit gândurile:
– Nu-ți dai seama că acestei trăsuri îi lipsește ceva?
Fac o fa ț ă mirată, în timp ce privesc covoarele ș i tapi ț eria.
– Îi lipsesc caii, îmi spune, înainte să-l întreb.
De asta văd mereu acela ș i lucru – mă gândesc –, de asta mi se pare plictisitor…
– Bineînțeles, spun.
Merg la grajduri ș i înham doi cai la trăsură. Mă urc din nou ș i strig dinăuntru:
– Diii!!!
Peisajul devine minunat, extraordinar, se schimbă întruna, ș i asta mă
surprinde.
Bineîn ț eles, după ceva timp, încep să simt o anumită vibra ț ie în trăsură ș i să văd începutul unei crăpături pe una dintre păr ț ile laterale.
Caii mă duc pe ni ș te drumuri groaznice, o iau prin toate gropile, se urcă pe trotuare, mă conduc prin cartiere periculoase.
Îmi dau seama că nu am nici un control; caii mă târăsc unde vor ei.
La început, acest drum era foarte frumos, dar la final simt că e foartepericulos.
Încep să mă sperii ș i îmi dau seama că nici asta nu are nici un sens.
În acest moment, îl văd pe vecinul meu, care trece aproape de mine, înma ș ina lui.
Îi strig supărat:
– Uite ce mi-ai făcut!
Iar el strigă după mine:
– Nu ai vizitiu!
– Aha! spun eu.
Cu mare greutate ș i cu ajutorul lui, opresc caii ș i decid să angajez un vizitiu. În câteva zile, am găsit pe cineva, care î ș i ia func ț ia în primire. Este un bărbat elegant ș i circumspect, cu o înfă ț i ș are lipsită de umor ș i foarte priceput.
Mă gândesc că acum sunt cu adevărat pregătit să mă bucur cu adevărat decadoul primit.
Mă urc, mă a ș ez comod, scot capul ș i îi spun vizitiului unde vreau să merg.
El conduce, el controlează situa ț ia, el decide care e viteza adecvată ș i alege cea mai bună rută.
Eu… Eu mă bucur de călătorie.
Această mică alegorie ar trebui să ne facă să înțelegem conceptul holistic al ființei.
