avertizez: să nu îi votați niciodată.)
Imbecilii afectivi sunt cei care așteaptă tot timpul să le spună cineva că
îi iubește, că ține la ei, că sunt frumoși, că sunt buni.
Sunt protagoniști ai unor dialoguri faimoase:
– Mă iubești?
– Da, te iubesc…
– Te plictisesc?
– Ce spui?
– Mă întreb.
– Nu, de ce să mă plictisești?
– A… mă mai iubești?
(Îți vine să-i dai una!)
Un imbecil afectiv este permanent în căutarea cuiva care să-i repete că
niciodată, niciodată nu va înceta să-l iubească. Toți simțim dorința normală
de a fi iubiți de persoana pe care o iubim, dar este cu totul altceva să trăiești pentru confirmarea acestui lucru.
Noi, bărbații, avem o tendință mai accentuată către imbecilitate afectivă
decât femeile. Acestea, când sunt imbecile, au tendința de a se manifesta în aspecte practice, nu afective.³
Să luăm o mie de căsătorii în care soții s-au despărțit de trei luni și să
observăm evoluția acestora. 95% dintre băr bați sunt cu altă femeie, cu care conviețuiesc sau ceva asemănător. Dacă vorbim cu ei, ne vor spune:
– Nu puteam suporta să ajung acasă și să găsesc luminile stinse și să nu mă
aștepte nimeni. Nu suportam să petrec sfârșitul de săptămână singur.
99% dintre femei continuă să trăiască singure sau cu copiii lor. Vorbim cu ele și ne spun:
– După ce am învățat cum să repar robinetul și am rezolvat problemele economice, de ce aș dori să am un bărbat în casă, doar ca să aud „adu-mi papucii, iubito“? Nici nu poate fi vorba.
Acestea își vor găsi sau nu perechea, vor dori, mai intens sau mai puțin intens, să întâlnească pe cineva cu care să împărtășească anumite lucruri,
dar foarte greu vor accepta pe oricine doar pentru a nu simți disperarea
„luminii stinse“. Acesta e teritoriu masculin.
Și, în sfârșit…
Imbecilii morali, fără îndoială, sunt cei mai periculoși dintre toți. Sunt cei care simt permanent nevoia de aprobare din afară pentru a lua decizii.
Imbecilul moral este cineva care are nevoie de altul care să-i spună dacă
ceea ce face e bine sau rău, cineva care depinde tot timpul de întrebarea dacă ceea ce dorește să facă e bine sau nu, dacă este sau nu ceea ce altul sau majoritatea ar face. Sunt cei care își petrec timpul făcând sondaje ca să afle dacă trebuie sau nu să-și schimbe mașina, dacă ar fi recomandabil să-și cumpere o casă nouă, dacă este sau nu momentul potrivit pentru a avea un copil.
Este destul de greu să te aperi de hărțuiala lor; poți încerca prin a refuza să
răspunzi la întrebările lor despre, de exemplu, cum trebuie împăturită hârtia igienică; fără îndoială, cred că mai bine ar fi… să fugi.
Când vreunul dintre aceste modele de dependență se acutizează și se concentrează asupra unei singure persoane din anturaj, individul poate ajunge să creadă sincer că nu poate rezista fără celălalt. De aceea, începe să
condiționeze fiecare comportament de această legătură patologică, pe care o simte în același timp ca pe o salvare și ca pe un calvar. Tot ceea ce face este inspirat, dirijat, produs sau dedicat laudei, ofensării, seducerii, recompensării sau pedepsirii celui de care depinde.
Acest tip de imbecili sunt indivizii pe care psihologia îi denumește modern COdependenți.
Codependentul este o persoană ce suferă de o boală care se manifestă ca orice adicție, diferită numai prin faptul (în realitate minor) că „drogul“ său
este un anumit tip de persoană sau o persoană în mod special.
Exact ca orice alt sindrom adictiv, codependentul este purtătorul unei personalități înclinate către adicții și poate, dacă e cazul, să realizeze acte aproape (sau pur și simplu) iraționale, pentru a-și procura „drogul“. Și așa cum se întâmplă cu majoritatea adicțiilor, dacă se trezește brusc privat de drogul său, ar putea să cadă într-o abstinență, uneori foarte gravă.
Codependența este gradul superlativ al dependenței bolnăvicioase. Adicția rămâne ascunsă în spatele iubirii, iar comportamentul dependent se inserează în personalitate ca ideea: „Nu pot trăi fără tine“.
Întotdeauna cineva argumentează:
