– Da, fiule, așa va fi mereu.
– Și mama Martitei știe mai multe decât Martita?
– Da, fiule. Mama Martitei ș tie mai multe decât Martita…
– Spune-mi, tati, cine a inventat telefonul?
Tatăl îl prive ș te cu superioritate ș i îi spune:
– Telefonul, fiule, l-a inventat Alexander Graham Bell.
– Și de ce nu l-a inventat tatăl lui, care știa mai multe?
O fi adevărat că știm mai multe decât copiii noștri?
Uneori da, alteori nu.
În cel mai bun dintre cazuri, încercăm să-i pregătim pe copiii noștri pentru a-i antrena să rezolve probleme pe care nu le vor avea niciodată. Pentru că
vor avea altele… pe care noi nici măcar nu ni le-am putut imagina!
Noi, părinții, nu vom trăi în lumea copiilor noștri. Noi am trăit în lumea noastră.
Învățăturile pe care ni le dădeau părinții noștri și cele pe care bunicii noștri le dădeau acestora aveau rost pentru că lumea era mai mult sau mai puțin aceeași. Lumea în care au trăit stră-străbunicii mei era foarte asemănătoare cu cea în care au trăit străbunicii mei.
Ceea ce stră-străbunicul meu l-a învățat pe străbunicul meu i-a fost de folos.
Ceea ce l-a învățat bunicul meu i-a fost de folos, mai mult sau mai puțin, tatălui meu. Ceea ce m-a învățat tatăl meu mi-a fost destul de util. Dar ceea ce l-am învățat eu pe fiul meu îi va servi foarte puțin.
Și, cine știe, ceea ce fiul meu îl va învăța pe nepotul meu nu-i va fi de nici un folos…
Se întâmplă lucruri foarte interesante în lumea în care trăim.
Cum spune mama: „Copiii se nasc din ce în ce mai inteligenți“. Și este adevărat.
Acum treizeci de ani, în neonatologie, indicii normali de maturizare ai bebelușului pentru susținerea capului oscilau între opt și zece zile. Azi, majoritatea bebelușilor se nasc deja capabili să-și susțină capul.
Copiii se nasc mai maturi, la trei săptămâni de viață au reflexe care înainte apăreau la două sau trei luni. Au o capacitate de învățare pe care noi, când ne-am născut acum cincizeci de ani, nu o aveam, pentru că era normal să nu o avem.
Când îl duc pe nepo ț elul meu de cinci ani la jocurile video la Mar del Plata, intră în sală ș i zice:
– Ooo, un aparat nou!
Se duce ș i cumpără trei fise, pune una, joacă pu ț in ș i pierde imediat. Îi spun:
– Ai pierdut?
– Da, da, așteaptă puțin.
Pune alta ș i la a treia fisă ș tie să joace. Dar ș tie să joace perfect. Cum a învă ț at?
Nu se ș tie.
– Și? Cum e? îl întreb.
– Eu sunt piticul ăsta cu barbă și cu o secure în mână, dacă apăs pe butonul acesta, aruncă niște fulgere și trebuie să salvez prințesa…
Am fost alături de el ș i am văzut cum învă ț a, ș i nu am în ț eles NIMIC din ce făcea!
Apoi mă joc cu el ș i îmi spune:
– Tragi în mine, fraiere!
Degeaba, oricât a ș încerca, nu în ț eleg nimic.
Așază-ți copiii la calculator și o să vezi cum, în zece minute, vor învăța ceea ce nouă ne-a luat zece săptămâni să ne lămurim.
Cu naivitate, noi, părinții, credem întotdeauna că știm mai multe despre lucrurile care li se potrivesc copiilor noștri, despre ce e mai bine pentru ei.
Uneori e adevărat, dar nu întotdeauna.
Dincolo de stimulare, materialul genetic transmis de părinți copiilor conține și el informații de învățare.
O parte a cunoștințelor dobândite în viață se transmit copiilor. Acest material genetic moștenit conține informații suplimentare, pe care copilul nu le avea.
Acum este ca un pitic urcat pe umerii unui uriaș. Este pitic, dar vede mai departe decât acesta.
Noi am învățat că înțelepciunea nu înseamnă să dai cuiva pește, ci să-l înveți să pescuiască. Asta nu mai există, este ceva depășit.
