Mă voi mulțumi cu faptul că mă iubești sau nu.
Și, în orice caz, dacă tu nu mă iubești, dacă nu te neli niștești din pricina mea, întotdeauna va fi cineva capabil să mă iubească.
Ideea de eliberare, la care se referă Lima Quintana în Poema del vigilante y el ladrón [Poemul paznicului și al hoțului], citat la început, continuă fără
contradicție în acest alt poem, care se numește La meta [Ținta]:
Trebuie să ajungem pe culme
Trebuie să intrăm în lumină
Trebuie să dăm un sens fiecărui pas
Trebuie să preamărim simplitatea fiecărui lucruSă anun ț ăm fiecare zi cu un imn
Să urcăm pe această stradă largă, care conduce către succesSă lăsăm în spate, pentru totdeauna, groaza ș i e ș ecurile Ș i, când vom ajunge în cele din urmă, mândri ș i triumfători, Cântând pe culme, abia atunci
Să întindem mâinile spre cei care au rămas în urmă
Pentru a-i ajuta să urce.
Imediat ce am ajuns, pot să mă gândesc să îmi ajut aproapele să-și parcurgă
propria cale, care poate să nu fie a mea, dar pe care el merită să o exploreze.
Va trebui să vedem ce înseamnă a se răzvrăti și ce înseamnă a nu se supune.
Va trebui să știm unde se află transgresiunea.
Până la urmă, este libertatea mea să respect normele, știind că le-aș putea încălca, ceea ce face și mai demn de cinste faptul că le respect.
Ar trebui să fim întotdeauna loiali față de reguli, norme, obiceiuri?
Și dacă da, față de care?
Ale tale?
Ale mele?
Ale majorității?
Va trebui să evaluez ce înseamnă o decizie autodependentă.
Va trebui să accept provocarea de a fi autodependent și atunci să-mi acord: Din ce în ce mai mult dreptul de a lua propriile decizii.
Din ce în ce mai multe spații de decondiționare.
Din ce în ce mai multă distanțare față de mania de a emite judecăți și a manipula a celor din afară.
Din ce în ce mai multe oaze de sănătate.
Aceste spații nu mi le poate da și nici nu mi le poate lua nimeni.
Va trebui să le construiesc chiar eu sau să le descopăr în mine, să plătesc în primul rând prețul și să suport rănile fără teamă, și abia după aceea să îmi adun curajul de a-mi striga decizia de a le locui.
Nu pentru a muri apărându-le, ci pentru a trăi și a le împărtăși.
Dacă vom ajunge pe culme, în mod sigur vom găsi împreună un mod de a face posibilul să fie real.
Maestrul Osho¹⁵ a fost cel care mi-a transmis prima oară această poveste.
Erau odată, în China antică, trei călugări budi ș ti, care mergeau dintr-un sat în altul, în ț inutul lor, ajutând oamenii să- ș i găsească iluminarea. Aveau propria metodă: nu făceau decât să ajungă în fiecare ora ș , în fiecare localitate, ș i să se îndrepte către pia ț a centrală unde se ț inea târgul. Pur ș i simplu se opreau în mijlocul oamenilor ș i începeau să râdă în hohote.
Oamenii care treceau îi priveau uimi ț i, dar ei continuau să râdă fără
oprire. De multe ori, cineva întreba: „De ce râde ț i?“ Călugării se opreau pu ț in… se priveau între ei, apoi, arătându-l pe cel care pusese întrebarea, începeau din nou să râdă în hohote. Ș i se întâmpla întotdeauna acela ș i lucru: oamenii, care începeau să se adune în jurul celor trei pentru a-i vedea râzând, se molipseau în cele din urmă de hohotele lor, începând prin a râde timid la început ș i dezlăn ț uindu-se la sfâr ș it.
Se poveste ș te că, râzând, tot satul uita că se află în pia ț ă, uita că venise după cumpărături ș i tot satul râdea ș i râdea, ș i nimic nu reu ș ea să
întristeze acea seară. Când soarele era la asfin ț it, lumea se întorcea acasă
râzând; dar oamenii nu mai erau aceia ș i, se iluminaseră. Pe urmă cei trei călugări î ș i luau boccelu ț a ș i porneau către următoarea a ș ezare.
Renumele celor trei călugări se răspândise în toată China. În unele locuri,când aflau despre vizita călugărilor, oamenii se strângeau în pia ț ă cu noaptea-n cap ca să-i a ș tepte.
Dar, într-o bună zi, intrând într-un ora ș , unul dintre călugări a murit pe nea ș teptate. „Acum o să-i vedem pe cei doi care au rămas – spuneau unii –, o să vedem dacă mai au chef de râs“…
În acea zi, în pia ț ă se adunaseră foarte mul ț i oameni, pentru a savura triste ț ea călugărilor care râdeau sau pentru a le fi alături în durerea pe care, în mod sigur, aveau să o simtă.
