A crește înseamnă a extinde spațiul pe care îl ocupă fiecare. În măsura în care există mai mult spațiu, vor exista mai multe posibilități.
Eu nu îmi extind libertatea atunci când cresc, dar îmi extindposibilitățile, și atunci mă simt mai liber.
Dacă în spațiul mic pe care îl ocupam nu exista decât o posibilitate, iar în spațiul mai mare pe care îl ocup ca urmare a faptului că am crescut mai apare o posibilitate, atunci prin creșterea mea am început să exercit libertatea de a alege.
Gândiți-vă la relațiile pe care le aveți cu alte persoane. Prietenii care nu sunt posesivi, care nu mă asfixiază, mă ajută să mă simt mai liber.
Dimpotrivă, cu un partener posesiv, care mă sufocă, mă simt mai puțin liber pentru că relația îmi reduce din posibilități.
Cu alte cuvinte, mă simt mai liber când am mai multe posibilități și mai puțin liber când am mai puține.
A treia condiție:
Responsabilitatea
Răspund pentru ceea ce aleg, tocmai pentru că aș fi putut alege altceva.
Nu pot înceta să fiu liber; totuși, nu pot înceta să fiu răspunzător pentru ceea ce aleg. Nu pot înceta să fiu responsabil pentru propria viață.
Verbul „a alege“ implică responsabilitate. Aceasta înseamnă:
– De ce ai făcut asta?
– Pentru că am vrut.
Răspunderea nu este obligație, înseamnă să răspunzi pentru ce ai făcut.
Faptul că altul mi-a indicat sau sugerat nu înseamnă că nu este vorba despre libertatea mea de a alege și despre decizia mea. Din acest motiv, obediența datorată de militari este o josnicie, o minciună. Oricine îmi poate ordona ce vrea, dar depinde de mine să fac acest lucru sau nu. Și dacă îl fac, trebuie să
îmi asum răspunderea – deoarece îmi aparține – pentru ce am ales.
Libertatea nu este ușoară, uneori ne împovărează. Dacă sunt responsabil, pot ajunge să mă simt vinovat pentru ce am ales și îmi poate fi greu să fiu nevoit să răspund pentru această alegere.
Este interesant pentru că, până aici, libertatea de a alege era trăită ca un lucru plăcut, iar acum simțim că, dacă am putea scăpa de posibilitatea de a alege, dacă am putea să o delegăm, să lăsăm pe altcineva să și-o asume, ne-am simți mai ușurați sau mai puțin neliniștiți.
A dori sau a pretinde ca altul să-și asume alegerile noastre înseamnă a dori să fim în continuare copii mici, pentru ca alții să aleagă pentru noi.
Sunt atât de mulți oameni care trăiesc astfel! Trăiesc foarte incomod, dar sunt convinși că nu au altă posibilitate, deoarece nu s-au maturizat în acest sens.
Nu veți putea scăpa de ideea că sunteți liberi și, astfel, responsabili de tot ce faceți. Nu puteți scăpa în nici un fel.
Nu contează ce ați gândi, nu contează ce ați spune, nu contează pe cine ați da vina.
Nu contează că dați vina pe legi, pe mediu, pe conjunctură, pe condiționare, pe educație sau pe mandate.
Alegeți în fiecare moment felul în care acționați.
Iar dacă nu doriți să acceptați acest lucru, aceasta se întâmplă deoarece nu vreți să acceptați responsabilitatea care înseamnă a fi liber.
Este dreptul și privilegiul meu să mă limitez la mine însumi. Nu tu ești cel care mă împiedică, nimic real nu mă împiedică; eu sunt cel care face o alegere.
Autolimitările sunt alegeri. Sunt autonom, îmi stabilesc propriile norme și îmi spun: asta nu. În acest caz, nu încetez să fiu liber, pentru că este alegerea mea. Sunt atât de liber să aleg, încât dacă astăzi spun: „asta nu“, mâine pot spune: „asta da“.
Dacă cineva alege să fie sclav, atunci e liber sau este sclav?
Poți alege să nu alegi?
Acesta este vechiul paradox al libertății.
Aristotel spunea: „Am o piatră în mână și pot alege să țin piatra sau să o arunc, am această alegere; cât timp am piatra în mână, am cele două
posibilități; bineînțeles, dacă aș arunca piatra acum, nu aș mai putea alege să o țin sau să o arunc“.
Există unele alegeri care deschid și alte alegeri care închid.
Dacă alegi să fii sclav, iar apoi alegi să fii liber, atunci ești liber, chiar dacă
ești sclav. Când aleg să fiu sclavul voinței și dorinței cuiva, continui să fiu liber, întotdeauna și atunci când pot alege să schimb această sclavie.
În legenda despre Tristan ș i Isolda, Tristan bea din gre ș eală un elixir al iubirii ș i se îndrăgoste ș te nebune ș te de Isolda. Astfel, devine iubitul ei.
Regele, care dorea să se căsătorească cu ea, se vede trădat de Tristan ș i îi spune: „Cum ai putut să-mi faci a ș a ceva? Eu sunt prietenul tău ș i tu te-ai culcat cu femeia care urma să-mi fie so ț ie“. Ș i Tristan îi răspunde: „Pe mine mă întrebi? Care mi-e vina? Întreab-o pe ea, pentru că eu sunt sclavul inimii mele, iar ea este stăpâna…“
În acest caz, Tristan nu a ales trădarea, pentru că a băut elixirul iubirii. În acest mit, nu există voință, iar atunci nu există nici responsabilitatea față de acțiuni (bineînțeles, regele, auzind acest lucru, înțelege, se înduioșează și îl iartă).
Problema este că, în viața reală, care nu este un mit, suntem întotdeauna responsabili pentru ceea ce alegem, pentru că nu există elixirele care să ne facă să ne pierdem voința.
Eu susțin că faptul de a-mi stabili o limită înseamnă o restrângere a capacității, iar faptul de a fi liber înseamnă tocmai o deschidere a capacității de a alege. Așa cum am mai spus, a fi liber înseamnă a alege să fac, în limitele a „ceea ce pot“, ceea ce îmi permit clar capacitatea mea și condiția mea fizică. Orice altceva depinde de alegerea mea. Eu accept sau nu accept pornind de la ceea ce sunt.
