altor sclavi. Întreb: acest tratament atât de preferențial ne împiedică să
numim sclavie această situație? Evident că răspunsul este NU.
Dacă sunt alții care decid ce pot face și ce nu, oricât de deschis și permisiv ar fi stăpânul meu, nu sunt liber.
Ne place sau nu să acceptăm acest lucru, suntem liberi să facem lucruri care afectează normele sociale; iar societatea este singura care poate pedepsi a posteriori sau amenința a priori în legătură cu consecințele de a alege ceea ce interzic normele.
Astfel, singura noastră speranță limitivă este să lăsăm această decizie în seama fiecăruia.
Din această perspectivă, fiecare va analiza ce gândește, ce dorește și ce poate, pentru a decide apoi ce va face.
Condiționat de aceste modele culturale, de etica învățată sau de morala acceptată, uneori crezi că „nu poți“ să faci ceva ce face rău aproapelui.
Poate că ne-am apropia mai mult de sensul lucrurilor cu ajutorul vechiului dicton englez pe care mi l-au spus Julio și Nora: „I could… but I shouldn’t“
(ceea ce înseamnă, mai mult sau mai puțin: „Aș putea… dar nu ar trebui“).
Personal, cred că trebuie să mergem mai departe și să spunem: Eu „pot“…
și dacă aș face-o, acest lucru ar spune ceva despre mine. Ba chiar mai mult: dacă, știind că „pot“ face ceva, aș decide să nu fac acel lucru pentru că îți face rău, și aceasta ar spune ceva despre mine.
Altă credință obișnuită este că istoria personală, mandatul interiorizat al părinților noștri funcționează ca limitare a libertății. Sigur este că, în mod evident, este o dificultate, dar niciodată o formă de sclavie. Pentru că pot alege să accept, să contrazic sau să resping acest mandat, pot chiar alege să
lucrez în sensul de a nu mai fi condi ționat de acesta.¹⁴
Istoria ta face parte din tine, nu este în afara ta; istoria ta, deși, bineînțeles, nu tu ai ales-o și îți condiționează existența, acum este tu.
Istoria mea, cea care face ca eu să aleg să mănânc pere, și nu piersici, pentru că la mine acasă se mâncau pere, și care îmi condiționează alegerea, nu mă împiedică să fiu eu cel care alege. Face parte din mine, eu sunt cel care alege acum în acest mod, dar sunt în continuare liber de a alege orice alt fruct. Condiționarea mea constă în tendința de a alege mereu același lucru, nu în faptul de a nu putea alege, acestea fiind două lucruri distincte.
Istoria mea personală îmi poate condiționa alegerea, dar nu mă lipsește de posibilitatea de a alege.
În orice caz, dacă putând alege vei crede că nu poți face ce vrei, nu ești liber.
Indiferent cum ar sta lucrurile, dincolo de ceilalți și de propriile condiționări, există lucruri pe care nu le putem face. Aș putea ieși în pielea goală pe stradă, poate chiar să-l insult pe șeful meu de la bancă, dar nu contează cât de liber sunt, tot nu voi putea ieși în zbor pe fereastră.
Acest lucru implică acceptarea faptului că avem limitări concrete.
Și atunci să fie adevărata libertate o iluzie imposibil de atins?
Ce fel de libertate este aceea condiționată întotdeauna de ceva?
Iată-ne încurcați în această poveste, urzită de cei care s-au gândit la asta înaintea noastră.
Am ajuns în punctul dorit al începutului oricărei cunoașteri, am ajuns la confuzie.
Am senzația că de aceea scriu, pentru a-i deruta pe toți, pentru a traversa însoțit propriile confuzii, pentru a vedea dacă în acest mod putem ajunge într-un punct util nouă.
Cred cu tărie că singurul mod de a vorbi despre subiecte filosofice (iar libertatea este o chestiune filosofică, nu psihologică) este să te înșeli.
În cazul în care îți este clar un concept, iar această claritate depinde de faptul că nu îl mai revizuiești, cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla este să începi să îl pui sub semnul întrebării. Una dintre resursele noastre cele mai importante este capacitatea de a trăi o stare de confuzie. Este singurul lucru care poate da naștere unor noi adevăruri. Dacă nu poți trăi o stare de confuzie cu privire la vechile sisteme de convingeri, nu poți descoperi lucruri noi.
A descoperi lucruri noi are legătură cu explorarea.
A explora are legătură cu a fi surprins.
Și a fi surprins implică a se înșela.
Astfel, lucrul minunat care ni se întâmplă când ne întrebăm: „Cum e posibil, eu credeam asta și acum nu mai cred?“ este că devenim confuzi.
Această confuzie apare deoarece ne aflăm într-o APORIE, cum îmi arată
Alejandro, o situație fără ieșire.
Încă o dată, Landrú vine în ajutorul meu:
„Când te afli pe un drum fără ie ș ire, întoarce-te pe unde ai venit“.
Și întregul raționament pe care l-am făcut pentru a susține această libertate, de la început, este în sine un raționament fals. Pentru că sarcina noastră
anevoioasă a pornit de la o idee falsă, chiar dacă pe la mijloc am trecut prin concluzii adevărate.
Abaterea provine de la confundarea libertății cu omni potența.
Definiția de la care am pornit („libertatea înseamnă să faci ce vrei“) este definiția omnipotenței, nu a libertății.
Și nu suntem omnipotenți.
Nimeni nu poate face tot ce vrea.
