– Nu. Eu nu a ș putea să încalc decizia centrului. Nu ar fi corect.
– Nu ar fi corect nici ca oamenii care doreau să vă asculte să nu vă mai poată asculta.
– Este adevărat, dar nu e răspunderea mea. Persoanele care m-au invitat ar fi trebuit să mă prevină că nu am voie să fumez, atunci le-aș fi anunțat să
nu conteze pe mine. Acum nu mai e nimic de făcut.
Și mi se pare că în această atitudine văd un imn înălțat libertății individuale, dar și un imn al respectului pentru deciziile celorlalți.
Pentru că, dacă sunt autonom, nu pot alege decât pornind de la libertatea mea, deși de multe ori trebuie să plătesc un preț pentru asta.¹³
Se pare că abordarea noastră avansează. Odată definită autonomia, nu ne rămâne decât să știm ce anume vom numi libertate.
Când începem să ne gândim la acest subiect, prima idee care ne vine în minte este aproape întotdeauna aceeași:
A fi liber înseamnă să po ț i face ce vrei.
Și atunci, întrebarea care se profilează este următoarea: libertatea există cu adevărat?
Pentru că știm că nimeni nu poate face „tot“ ce vrea…
Nimeni nu poate, prin urmare, să fie complet liber.
Dacă ne oprim o secundă, nu putem să nu ajungem la această concluzie oribilă: că nu putem fi liberi. Cel puțin, nu absolut liberi.
Și ne vom consola gândindu-ne că, cel puțin, putem câștiga unele libertăți.
De exemplu, libertatea de gândire.
Eventual limitați puțin de educația noastră și chiar un pic mai mult constrânși ca urmare a influenței publicității, cred că am putea fi de acord că avem libertatea absolută de a gândi ce avem chef, fără restricții, fără
cenzură, fără impedimente.
Dar, când ne întrebăm dacă suntem liberi, cu sinceritate, ne referim la această idee de libertate? Se pare că nu. Reducând conceptul de libertate la gândire, am omite o serie de aspecte importante care au legătură cu fundamentul vieții noastre, din fericire legată mai mult de acțiune decât de gândire. Dacă mă definește ceva în relația mea cu universul, este mult mai mult vorba despre ce fac decât despre ce gândesc și, în cel mai bun caz, despre ce anume fac cu ceea ce gândesc.
Ajunși aici, lucrurile stau după cum urmează: La ce îmi folosește să gândesc liber, dacă nu pot acționa?
Dacă mă mulțumesc numai cu libertatea de gândire, mă lipsesc de spațiul în care să-mi trăiesc viața. Ar fi ca și cum aș construi o lume virtuală cu infinite „ca și cum“ adunate și programate. O lume fantastică fără surprize, având propriul intelect ca protagonist. O „lume fericită“, precum cea a lui Huxley, absolut previzibilă și plicticoasă.
O piesă de teatru cu nesfârșite repetiții, dar niciodată pusă în scenă.
Libertatea de a gândi este foarte importantă, dar nu câștigăm nimic dacă nu suntem capabili să facem ceva cu ceea ce gândim, dacă nu o putem transforma în acțiune, chiar și cea mai neînsemnată acțiune pentru noi înșine.
Acțiunea, pe de altă parte, poate schimba integrarea noastră în lume, ne poate surprinde cu imprevizibilul, ajungând astfel să schimbe ceea ce gândim.
La una dintre prelegerile mele pe această temă, o tânără a spus:
„Asta se întâmplă mai ales cu oamenii mari, gândesc tot timpul“.
Și este mult adevăr în această afirmație.
Nu am nimic împotriva gândirii, spun doar că, singură, libertatea de gândire nu conduce la nimic și nu este o libertate cu care să te lauzi.
Ceea ce este important cu privire la exercitarea libertății are legătură cu acțiunea, cu libertatea de a face.
În acest sens, dacă vom confirma că Nimeni nu poate face Tot Ce Dorește, trebuie să ne resemnăm să acceptăm că nu există libertate absolută.
Pornind de aici, avem trei posibilități:
– Să susținem că o libertate cu limitări nu este libertate și că, din acest motiv, conceptul de „libertate“ este o ficțiune.
– Să admitem că libertatea absolută nu există, dar că o libertate relativă, limitată, condiționată tot libertate este.
– Sau să căutăm o nouă posibilitate.
Aș vrea să uit cât mai repede prima posibilitate, pentru că îmi e greu să
admit că libertatea este o ficțiune. Firește, sigur este că am să concep libertatea dorită ca pe un fapt binar: ori ești liber, ori nu ești. Nu mi se pare rezonabil să susțin existența unei „cvasilibertăți“. Să funcționeze oare ca un comutator de lumină, stins sau aprins? Să fie libertatea, cum susține majoritatea, supusă gradelor de compa rație? Adică poți fi mai liber, mai liber, mai liber… și mai puțin liber, mai puțin liber, mai puțin liber… Patru grade de libertate, șase, opt, douăzeci și cinci…? Să fie o chestiune de mai mult sau mai puțin, ca un potențiometru? Se poate să fii liber doar pe jumătate?
Dacă nu am găsi altă ieșire, ar trebui să analizăm posibilitatea de a vorbi despre una dintre acele virtuți teologice teoretic clare, dar de neatins în practică.
Carlitos are paisprezece ani ș i este elev de liceu, pe lângă faptul că este nepotul preferat al lui don Alberto, patron ș i pre ș edinte al consiliului marii întreprinderi metalurgice.
La nouă diminea ț a, în timp ce bea o cafea cu lapte în biroul principal, Carlitos îi zice directorului:
– Unchiule, am avut oră de logică ș i profesoara ne-a explicat conceptele de
„teorie“ ș i „practică“, dar m-am încurcat de-a binelea ș i până la urmă nu am în ț eles nimic. Ea ne-a zis că dacă nu în ț elegem, să ne gândim la un exemplu, ș i mie nu-mi vine nimic în cap. Îmi po ț i da un exemplu, ca să
