Tatăl îi spune prietenului său:
– Îți dai seama? E așa de prost că nu-și dă seama că, dacă sunt aici, nu am cum să fiu și acolo.
Între timp, pu ș tiul se întâlne ș te cu un prieten de-al lui, care îl întreabă:
– Unde te duci?
– Merg până aici, la colț, m-a trimis tata să văd dacă e acolo. Ce fraier e tata! Cum să mă trimită să văd dacă e la magazin?
Ș i celălalt băie ț el îi spune:
– Păi sigur, ar fi putut vorbi la telefon!
Asertivitate
După ce m-am înțeles pe mine însumi, din punctul meu de vedere, resursa cea mai importantă este capacitatea de a apăra locul pe care îl ocup și persoana care sunt, forța care îmi permite să nu încetez a fi cel care sunt pentru a face plăcere altora. Mă refer la capacitatea pe care o are fiecare
dintre noi de a se afirma în deciziile proprii, pentru a avea propriile criterii și a-și apăra spațiile de invadatori și prădători. În psihologie, asertivă este persoana care, în cadrul unei întâlniri, când toți sunt de acord asupra unui lucru, poate spune, cu sinceritate și fără nervi: „Eu nu sunt de acord“.
Nu mă refer la încăpățânare, vorbesc despre a-mi exprima și apăra ideile.
Vorbesc, prin extensie, și de capacitatea de a stabili limite, de aprecierea intuiției și a valabilității propriei percepții asupra lucrurilor. Vorbesc despre a nu trăi tremurând de teama de a fi respins de cei cu care nu sunt de acord.
Vorbesc, în cele din urmă, de curajul de a fi cine sunt.
Emoții
Pentru a vorbi despre emoții, va trebui să ne punem de acord asupra semnificației acestora. O emoție este un impuls către acțiune. Fiecare răspuns afectiv este o anticameră a mobilizării de energie de care am nevoie pentru a mă pune în mișcare. De aceea afectele fac parte din resursele interne și mă bazez pe acestea pentru a mă debloca.
Dar care sunt aceste resurse afective?
Tot ceea ce sunt capabil să simt, totul, ceea ce se cheamă emoții bune și ceea ce se cheamă emoții rele, ceea ce este pozitiv și ceea ce este negativ (?), de la iubire până la ură, de la respingere până la dorință. Aici se încadrează scările de valori, voința, atracția, tristețea, temerile, vina și, fără
îndoială, chiar iubirea despre care vorbim.
Când studiam Biblia cu rabinul Mordejai Ederi, acesta obișnuia să-mi atragă atenția asupra unor aparente contradicții din textul sfânt, adică pasaje în care se spunea un lucru și apoi, în continuare, alte pasaje care păreau să
spună (sau chiar spuneau) ceva cu totul diferit. Mordejai întotdeauna lăsa să
se înțeleagă că aceste contradicții erau lăsate în mod special pentru a demonstra ceva. Îmi amintesc că îmi cita un pasaj biblic care spune: „Poți
iubi numai ce cunoști“ și altul care stabilește: „Poți cunoaște numai ce iubești“ (și cel mai rău dintre toate este că ambele sună logic și coerent).
Mordejai ne invita să ne întrebăm, evident, următorul lucru: „Care e ordinea, mai întâi cunoști și apoi iubești, sau mai întâi iubești și apoi cunoști?“
Am învățat de la el că poate această contradicție există acolo pentru a ne arăta că ambele lucruri se întâmplă în același timp, deoarece cunoști și iubești în același timp și, cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult și cu cât iubești mai mult, cu atât poți cunoaște mai mult. Altfel spus, nu pot iubi ceva ce nu cunosc și nu pot cunoaște ceva ce nu iubesc.
Iubirea este în sine o cale care va trebui parcursă de la început la sfârșit, dar acum doresc numai să stabilesc necesitatea de a ști că am nevoie de capacitatea mea afectivă pentru a înțelege universul în care trăiesc. Cum aș
putea să doresc să fac efortul și să îmi asum riscurile de a mă deschide pentru a cunoaște lumea, dacă nu m-aș simți capabil să o iubesc?
Am spus deja că o resursă este o unealtă internă care ne permite să reluăm calea.
Iubirea este prin urmare o unealtă privilegiată pentru a mă conecta cudorința de a urma parcursul.
Emoțiile se simt dincolo de faptul că îi place cuiva sau nu să le simtă, dincolo de dorința de a le simți cu mai multă sau mai puțină forță, dincolo de propria decizie. Fără îndoială, deși nu pot fi stăpân pe propriile sentimente, pot fi stăpân pe ceea ce fac cu sentimentele mele, le pot stăpâni în mod responsabil și poate că acest control responsabil asupra a ceea ce simt este adevărata unealtă.
Acceptare
Dacă vom consulta dicționarul, a se conforma înseamnă a se adapta la o nouă formă și, de asemenea, faptul că un lucru adoptă forma altuia. Susțin prin urmare că a se conforma trebuie să aibă și pentru noi două sensuri: unul puternic și constructiv, iar altul obscur și distructiv. Modul pozitiv de a se conforma se numește acceptare, iar modul negativ se cheamă
resemnare. Eu pot să mă conformez acceptând lucrurile așa cum sunt sau pot să mă conformez resemnându-mă că lucrurile sunt cum sunt.
Atunci când accept ceva, spun:
„Asta e situa ț ia, să văd cum merg mai departe, având în vedere această
realitate“.
În schimb, atunci când mă resemnez, nu fac decât să strâng din dinți și să
spun: „Fir-ar să fie, așa stau lucrurile și n-am altă soluție decât să înghit!“
Această diferență se bazează pe faptul că acest conformism al acceptării implică seninătatea absenței unei urgențe a schimbării, în timp ce conformismul resemnării înseamnă să te forțezi să rămâi ancorat în conflict, spunând că accepți ce se întâmplă când, de fapt, nu faci decât să stai la pândă, așteptând momentul potrivit și condițiile necesare ca să iei taurul de coarne sau amânând o izbucnire de furie.
Există unii care cred că, de fapt, trebuie să te conformezi oricum, acceptând sau resemnându-te, iar alții cred – ca și mine – că acceptarea este un drum dezirabil, iar resemnarea nu este.
În mod sigur, există lucruri în viața fiecăruia, lucruri care s-au întâmplat, care nu ar putea să fie acceptate vreodată, iar în aceste cazuri nu-ți rămâne decât să te resemnezi. Dacă cineva a trecut printr-o durere imensă, cum ar fi moartea unei ființe iubite, cum ar putea să accepte cu adevărat așa ceva? În acest caz, cum în primul moment singurul lucru care rămâne este
