Unii colegi îmi critică definiția deoarece sunt de părere că termenul asistent nu sună foarte oficial (și ei se delimitează de mine, bravo!!!), și adevărul este că nu reprezintă o opinie atât de greșită, mai ales în măsura în care am mare grijă să nu fiu oficial.
Modelul gestaltist de terapie a fost inventat de Fritz Perls.
La începutul carierei sale, Perls afirma că nu îi putea vindeca pe pacienți și că, în loc de vindecare, el putea doar să le ofere iubire și că restul trebuia să-l facă singuri. Apoi le-a spus că singurul lucru pe care îl putea oferi erau instrumente, resurse pentru ca ei să se vindece singuri.
În ultimii ani de la Esalen, când pacienții veneau să-l vadă, Fritz le spunea:
„Eu nu am resurse și nu mai am nici iubire să-ți ofer, nu-ți pot da nici un lucru pe care nu îl știi, și nici nu vreau să-mi asum răspunderea vindecării tale, singurul lucru pe care ți-l pot oferi este un loc în care să înveți să te ajuți singur“.
Această idee mi se pare foarte importantă și foarte puternică pentru că, pornind de aici, legătura care se stabilește între profesionist și pacient nu este nimic mai mult (și nimic mai puțin) decât un instrument pentru ca acesta să se ajute singur.
La aceasta mă refer când spun că sunt asistent profesionist.
Profesiunea mea constă în a oferi altora ajutor, bazân du-mă pe faptul că am citit anumite lucruri pe care ei nu le-au citit și nici experimentat. Acesta este în realitate singurul lucru pe care îl fac, să te ajut să te vindeci, să
crești, să te maturizezi, să te privești. Nu este nici mult, nici puțin, nu o spun nici cu vanitate, nici cu modestie, o spun pentru că în realitate cred că
așa stau lucrurile.
Pornind de aici, uneori sunt întrebat dacă putem considera că este terapeutic să vorbești despre problemele tale cu un prieten.
Eu cred că da. Sunt sigur că o discuție cu un prieten bun poate avea o mare valoare terapeutică. În orice caz, e trist să te gândești că, uneori, cineva poate veni la cabinet deoarece nu are prieteni.
Asta înseamnă oare că nu e nevoie de terapeuți?
Nu, în multe cazuri, locul psihoterapeutului nu poate fi luat de un prieten, așa cum prietenii îndeplinesc funcții care nu pot fi preluate de un psihoterapeut.
Și acest caracter specific nu are nici o legătură cu presupusa obiectivitate a terapeutului, deoarece nimeni nu e obiectiv. Nu vă amăgiți și nici nu vă
lăsați amăgiți. Pentru a avea o imagine obiectivă, ar trebui să fim un obiect.
Dacă ești subiect, ești condamnat să oferi doar propria viziune subiectivă.
Prin urmare, ceea ce poate oferi un psihiatru, un asistent, un psiholog sau un analist este o privire subiectivă din perspectiva profesiei sale, și această
perspectivă este proiectată în funcție de pacient, pentru ca acesta să învețe să se ajute sau să se vindece singur.
Cred că nimeni nu poate face mai mult de atât.
Astfel, faptul de a putea asculta necazurile celorlalți și de a observa propria mea stare de iritare m-a condus într-un loc confortabil, acela de a fi alături de mine. Oricât de neacademic ar suna cuvântul asistent, acesta exprimă
exact ideea: are o mare legătură cu mine și cu modul meu mai puțin academic de a mă gândi la aceste lucruri.
Pentru a face ceea ce fac azi, faptul că am studiat medicina sau că sunt psihiatru este aproape o întâmplare. Anumite lucruri pe care le-am învățat studiind medicina și unele pe care le-am învățat fiind psihiatru mi-au fost de mare folos, iar altele nu prea. Am învățat multe lucruri mergând pe stradă, vânzând ciorapi într-o gară, studiind teatru sau deghizându-mă în clovn pentru copiii internați în spitalul de arși.
De-a lungul carierei am învățat (ca toți ceilalți) mai mult de la pacienții mei decât de la colegi.
Am învățat să nu resping nici o posibilitate de a-mi explora interiorul, cu atât mai puțin cea pe care mi-au oferit-o infinitele oglinzi ale privirii celorlalți.
Cu alte cuvinte, cred că oricare dintre noi ar trebui să pună tot ce are în slujba a ceea ce face, și despre aceasta este vorba pe această bucată de drum. Despre faptul de a pune la dispoziție toate resursele pe care le are fiecare.
Dacă o resursă a mea este că am fost medic la un moment dat, cred că ar trebui să folosesc această resursă; dacă o resursă a mea este că am studiat teatrul la un moment dat pentru a putea să povestesc ceva în mod histrionic, ar fi bine să o folosesc; iar dacă printre resursele mele se numără faptul că
am călătorit prin unele provincii, am campat sau am locuit la un moment dat într-un kibbutz, cu siguranță că ar fi bine să utilizez aceste resurse pentru a putea transmite ce am învățat.
Nu trebuie să ne debarasăm de ce am învățat deoarece astăzi nu suntem de acord cu situația legată de această învățare. De exemplu, dacă ai dobândit capacitatea de a-i convinge pe ceilalți când erai vânzător, iar azi nu mai lucrezi ca vânzător, poți folosi capacitatea dobândită pentru alte lucruri care te interesează azi, dincolo de a fi sau nu vânzător. De exemplu, pentru a reuși să-i faci pe elevii tăi să înțeleagă mai bine aspectele dificile ale materiei pe care o predai.
Este incredibil cât de multe persoane se dezic de anumite resurse pe care le au deoarece sunt nemulțumite de perioada, circumstanțele sau locul în care
le-au dobândit. Pur și simplu nu doresc să le mai folosească. Dacă au învățat să joace tenis cu cutare, iar acum sunt certați, atunci nu mai joacă
tenis.
Ce ridicol!
Și în cazul cuplurilor se întâmplă același lucru. Cutare se desparte într-o situație de conflict, iar atunci abandonează tot ce a învățat și realizat în acea relație de cuplu, vrea să se lepede de toate ca și cum, deoarece a deprins acele lucruri în contextul respectiv, acum nu le mai poate folosi.
Aceste persoane nu își dau seama că resursele interne sunt exact astfel, interne, și prin urmare aparțin fiecăruia.
Un domn merge în vizită la un în ț elept ș i îi spune:
– Eu doresc să mă înveți înțelepciunea ta pentru că vreau să fiu înțelept; vreau să fiu în stare să iau decizia potrivită de fiecare dată. Cum să știu care este răspunsul potrivit de fiecare dată?
Atunci, în ț eleptul îi spune:
– În loc să- ț i răspund, î ț i voi pune o întrebare: doi bărba ț i ies prin co ș ul casei, unul cu fa ț a mânjită de funingine ș i celălalt cu fa ț a curată. Care dintre cei doi se spală pe fa ț ă?
– Ei, asta e evident – spune bărbatul –, se spală pe față cine e murdar.
