– Ai călcat cumva strâmb?
– Ce ți-a venit? întreabă soția.
– Nimic, doar că, vezi tu, e un tip care trece întruna cu motocicleta și îmi zice încornorat, și atunci…
– Ș i tu pleci urechea la cuvintele pe care ț i le strigă orice idiot?
– Ai dreptate, iubito, iartă-mă…
O sărută pe obraz ș i se întoarce în grădină.
După zece minute, iar trece motociclistul ș i îi strigă:
– Încornoratule și pârâciosuleee!!!
Nu e așa. Trebuie să asculți.
Pentru a parcurge calea autodependenței, în această etapă trebuie să-mi dau seama că nu e suficient să am o singură oglindă în care să mă privesc; trebuie să mă privesc în toate oglinzile pe care le pot întâlni.
Și știu sigur că unele oglinzi o să mă facă să arăt urât.
Un bărbat merge pe o cărare ș i găse ș te pe margine, în iarbă, o oglindă
aruncată.
O ridică, o prive ș te ș i spune:
„Ce oribil, pe bună dreptate au vrut să scape de ea“.
Primul pas pe drumul creșterii este să te transformi într-un cunoscător curajos al propriei persoane. Un cunoscător a ceea ce este mai rău și mai bun în tine.
Când vorbesc despre astfel de lucruri, mulți mă întreabă dacă faptul că îmi ocup atât de mult timp cu autocunoaș terea nu este un act prea individualist.
Eu cred că nu, deși mărturisesc că dezacordul meu se referă mai mult la cuvântul „prea“ decât la cuvântul „individualist“. Pentru că, recunosc, sunt individualist și, pe deasupra, nici nu-mi e rușine cu acest lucru.
În ceea ce mă privește, sunt convins că numai dacă mă voi cunoaște voi putea traversa spațiul din care îți pot aduce tot ce am mai bun.
Numai cunoscându-mă mă pot gândi la tine.
Cred că este imposibil să încep să te cunosc pe tine, înainte de a mă ocupa de mine.
Nu încape nici o îndoială că voi putea ajuta cu atât mai mult cu cât voi ști mai multe despre mine, cu cât am parcurs mai mult din drum, cu cât am mai multă expe riență, cu cât am mai multe experiențe de genul celor pe care le trăiești tu astăzi.
Fără îndoială, există mii de povești de viață ale unor persoane care i-au ajutat pe alții fără să aibă vreun fel de cunoștințe, în ignoranță totală și având ca singur instrument inima deschisă pe palmă. Sunt eroii vieții cotidiene.
E adevărat. Mintea nu este totul, nu e totul să cunoști lucrurile. Să mă
cunosc nu este indispensabil pentru a putea ajuta, dar desigur, se adună.
Iar eu aleg în continuare să adun.
Cred în continuare că e foarte greu să dai ceea ce nu ai.
A-ți da seama
Ideea mea despre autocunoaștere începe cu următoarele precizări:
•Nu noi avem un corp, ci suntem un corp.
•Nu noi trăim emoții, ci suntem emoțiile pe care le simțim.
•Nu noi avem un mod de a gândi, ci suntem modul de a gândi.
În definitiv, fiecare dintre noi înseamnă gândurile, sentimentele sale, propriul corp și este, în același timp, încă ceva: esența sa.
Fiecare dintre noi trebuie să știe că este tot ceea ce alegoria trăsurii ne ajută
să înțelegem.
Dacă vreau să mă cunosc, trebuie să încep prin a mă privi cu un ochi inocent.
Fără idei preconcepute, fără a porni de la vreo prejudecată referitoare la cum ar trebui să fiu.
Niciodată nu aș putea să mă cunosc, dacă mă caut pornind de la o privire critică.
Este destul de obișnuit și, spun eu, destul de sinistru să ne analizăm acțiunile și gândurile cu expresii de genul:
„Ce tâmpit sunt!“
