Mie mi-a trebuit mult timp și efort ca să încep să știu cine sunt (cred că se datorează suprafeței corporale mari care trebuia parcursă…). Alții fac lucrul acesta mai rapid. Dar nu este ceva care să se poată face într-o săptămână.
Trebuie să lucrezi cu tine.
Trebuie să te observi atent.
Evident, aceasta nu înseamnă că trebuie să te privești tot timpul, ci să te privești în singurătate și în interacțiunea cu ceilalți, la trezire în fiecare zi și în momentul în care închizi ochii în fiecare noapte, în momentele cele mai dificile și în cele mai ușoare.
Să privești ce este mai bun și mai rău în tine.
Să mă privesc atunci când mă privesc și să văd cum sunt în ochii altora care mă privesc și ei.
Să mă privesc în relația cu ceilalți și în modul de a relaționa cu mine însumi.
În mod misterios, pentru a ști cine sunt, trebuie să pot asculta.
Îți poți privi mâinile, spatele și fața; poți chiar, cu puțin efort, să-ți privești coatele sau călcâiele; unii își pot privi și talpa piciorului. Dar există părți care ne definesc, ca de exemplu chipul, pe care nu îl putem niciodată vedea cu ochiul liber. Pentru a-l vedea avem nevoie de o oglindă, iar oglinda pentru ceea ce suntem este celălalt, oglinda este legătura cu ceilalți.
Cu cât legătura este mai apropiată și mai implicată, cu atât oglinda este mai incisivă, mai crudă și mai detaliată.
Silvia Salinas și cu mine am spus în Amarse con los ojos abiertos¹¹ că
oglinda cea mai bună este partenerul tău, cel care te reflectă cu cea mai mare claritate și cea mai mare precizie.
Dar, în afara partenerului tău, există mii și mii de oglinzi în care te privești pentru a ști cine ești. Aceste oglinzi nu trebuie să-ți configureze identitatea, dar te pot ajuta să-ți completezi imaginea.
Dacă toată lumea îmi spune că sunt foarte agresiv, nu pot striga tot timpul:
„Nu, tu ești agresiv!“, fără să mă întreb măcar ce este adevărat în acest comentariu.
Nu spun să accepți imediat orice observație, indiferent de unde ar veni ea.
Dar trebuie să ne întrebăm dacă acel lucru pe care ni-l spun prietenii noștri nu are ceva adevărat, chiar dacă nu-l putem percepe la prima vedere.
E foarte amuzant cum nu poți auzi ce spune celălalt.
Dacă toată lumea îmi spune că sunt foarte gras, ar fi bine să iau în considerare această observație.
Pentru a ne cunoaște, este necesar să ne privim mult și să ascultăm mult ceea ce văd ceilalți în noi.
Și pentru a putea asculta, adică pentru a putea vorbi celălalt, trebuie să te decizi să te arăți.
Astfel, parcurgerea căii autocunoașterii implică necesitatea ca eu să am curajul de a mă arăta așa cum sunt, fără să mă ascund, fără personaje, fără
echivoc, fără înșelătorii și să particip la feedbackul generat de faptul de a-ți fi arătat cum sunt.
Cu cât îți voi arăta mai mult din persoana mea și cu cât te voi asculta mai mult, cu atât voi ști mai multe despre mine.
Și cu cât voi ști mai multe despre mine, cu atât voi avea un control mai bun asupra persoanei mele.
Și cu cât voi avea un control mai bun asupra persoanei mele, cu atât voi fi mai puțin dependent de lumea din afară.
„Nu e o contradic ț ie? Auzind atâtea, nu devin mai dependent?“
Nu, nu este nici o contradicție.
Este o învățare a drumului.
Fără să depinzi niciodată de cuvântul celorlalți, dar ascultându-l întotdeauna.
Neascultând niciodată sfatul celorlalți, dar luându-l întotdeauna în calcul.
Nefiind niciodată dependent de opinia celor din afară, dar întotdeaunaînregistrând-o cu claritate.
Un bărbat lucrează în grădina casei sale.
Trece un tânăr pe motocicletă ș i îi strigă:
– Încornoratuleee!!!
Bărbatul întoarce încet capul ș i vede cum tânărul pe motocicletă se îndepărtează în trombă.
Î ș i vede de treabă ș i, după cinci minute, acela ș i tânăr trece cu motocicleta ș i îi strigă:
– Încornoratuleee!!!
Bărbatul ridică repede privirea ș i vede îndepărtându-se, încă o dată, spatele motociclistului.
Clatină din cap ș i, cu fruntea plecată, intră în casă. Merge la bucătărie ș i o găse ș te pe so ț ia lui care toacă ni ș te legume. O întreabă:
