E o poveste despre o fată pe care o cheamă Ernestina.
Ernestina locuia la o fermă de pe câmp.
Într-o zi, tatăl său o roagă să ducă un butoi cu porumb până la hambarulunei vecine. Ernestina apucă un butoi de lemn, îl umple cu boabe, îi batecapacul în cuie ș i ș i-l prinde cu două curele de umeri, ca pe un rucsac.
După ce a strâns curelele, Ernestina pleacă spre hambarul vecin.
Pe drum se întâlne ș te cu mai mul ț i fermieri. Unii văd că e o gaură în butoi ș i că un ș ir de grăun ț e cade din butoi, fără ca Ernestina să observe. Un prieten al tatălui ei începe să-i facă semne ca să-i explice problema, dar ea crede că e un fel de salut, a ș a că îi zâmbe ș te ș i îi face cu mâna în semn de prietenie. Imediat, ceilal ț i fermieri îi strigă în cor:
– Pierzi porumbul!
Ernestina se întoarce să vadă drumul, dar cum păsările culeseseră fiecareboabă chiar înainte să atingă pământul, nevăzând nimic, fata crede că
vecinii glumesc ș i î ș i vede de drum.
Mai departe, încă un fermier îi spune:
– Ernestina, Ernestina! Pierzi porumbul, ți-l mănâncă păsările!…
Ernestina se întoarce ș i vede păsările care dau din aripi deasupra drumului, dar nici o boabă de porumb. Ș i î ș i vede iară ș i de drum, cu porumbul care îi curge prin gaura din butoi.
Când Ernestina ajunge la destina ț ie ș i deschide butoiul, vede că e în continuare plin de boabe de porumb până sus.
Ai putea crede că este doar o parabolă pentru a-i încuraja pe cei zgârciți să
fie darnici, pentru a-și exorciza teama de vid și că povestea nu e decât o alegorie.
Și, fără îndoială, când este vorba despre dragoste, niciodată nu mă golesc atunci când iubesc.
Nu e adevărat că, oferind prea mult, pot rămâne fără nimic.
Nu e adevărat că trebuie să am un surplus de iubire ca să pot iubi.
Ernestina este fiecare dintre noi.
Iar acest porumb este iubirea pe care o poate avea fiecare dintre noi.
Provizia inepuizabilă de iubire.
Adică:
Nu vom rămâne fără porumb pentru păsări dacă dorim să ajungem cu porumbul la hambar.
Nu vom rămâne fără porumb pentru noi dacă le dăm păsărilor.
Nu vom rămâne fără posibilitatea de a-i iubi pe ceilalți dacă ne iubim pe noi înșine.
În realitate, avem de dat la nesfârșit, și butoiul nostru este întotdeauna plin, pentru că așa funcționează inima noastră, așa funcționează spiritul nostru, așa funcționează esența fiecăruia dintre noi.
Oricum ar sta lucrurile, cunoașterea de sine, eliberarea de sine și iubirea de sine nu mă situează în afara solida rității?
Pentru mine, există cel puțin două tipuri de solidaritate. Există o solidaritate pe care o numesc de pornire și alta pe care o numesc de întoarcere. Pentru că sunt sigur că există două moduri de a dori să-ți ajuți aproapele.
În solidaritatea de pornire, fapt este că îl văd pe celălalt că nu are, îl văd pe celălalt că suferă, îl văd pe celălalt că se plânge, și atunci se întâmplă ceva cu mine. De exemplu, se întâmplă să îmi dau seama că aș putea să fiu eu în locul său, și atunci mă identific cu el, și simt teama că ar fi posibil să mi se întâmple ce i se întâmplă lui.
Acest ajutor este generat de teama care provine din identificare și acționează ca o protecție magică de care am parte deoarece am fost solidar.
Este solidaritatea magiei. Un ajutor „dezinteresat“ pe care, în realitate, îl dau pentru mine. Nu pentru celălalt.
O formă înrudită a acestei solidarități este solidaritatea vinovată, generată
de matricea nefastă a unor idei caritabile… Când îl văd pe cel care suferă, un gând oribil îmi trece prin cap, fără să-l pot evita: „Ce noroc că nu sunt în locul lui“.
Și decid să-l ajut, pentru că nu suport autoînvinovățirea care urmează
acestui gând.
Alt motiv de pornire este că eu cred într-un fel de lege a compensării. Se tot spune că, dacă îți dau, în realitate mi se întoarce DUBLU…
Există oameni care susțin cu abilitate că dau pentru că, astfel, vor primi.
Este solidaritatea de investiție. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă, dar, în orice caz, este un motiv de pornire.
Există și o solidaritate obedientă, care pleacă de la ceea ce m-a învățat mama: că trebuie să împart cu ceilalți, că nu trebuie să fiu egoist și că
trebuie să dau… Îi fac pe plac mamei sau preotului din parohia mea, ori persoanei care m-a educat. O iau în seamă, nu știu dacă și cred în ceea ce fac, dar așa am fost învățat și asta repet. Niciodată nu am stat să mă
gândesc dacă este ceea ce doresc să fac. Știu numai că trebuie să o fac și atunci o fac. Aceasta este solidaritatea cu un accent mai ideologic, mai etic și mai moralist, dar în orice caz este de pornire.
