– Slavă Domnului! spune el. Apă, te rog… apă!
– Nu pot să-ți dau apă, îi spune beduinul. Sunt negustor și am nevoie de apă
ca să pot străbate deșertul.
– Vinde-mi apă, îl roagă bărbatul. Îți plătesc…
– Imposibil, efendi. Nu vând apă, vând cravate.
– Cravate???
– Da, uite ce cravate minunate… Acestea sunt italiene ș ti ș i sunt la ofertă, trei la zece dolari… Iar celelalte, de mătase indiană, te ț in o via ț ă… Iar astea de aici…
– Nu… Nu… Nu vreau cravate, vreau apă… Dispari! Pleacă.
Negustorul î ș i continuă drumul, iar însetatul explorator merge fără ț intă
prin de ș ert.
Urcând o dună, vede venind din stânga alt negustor.
Fuge către el ș i îi spune:
– Vinde-mi puțină apă, te rog…
– Apă, nu – îi răspunde negustorul –, dar îți pot oferi cele mai bune cravate din Arabia…
– Cravate!!! Nu vreau cravate! Vreau apă! strigă omul disperat.
– Avem o promoție, insistă celălalt. Cumperi zece cravate și primești una gratis…
– Nu vreau cravate!!!
– Poți plăti în trei rate fără dobândă și cu card de credit. Ai card de credit?
Urlând furios, însetatul î ș i continuă drumul către nicăieri.
Câteva ore mai târziu, deja târându-se, călătorul urcă o dună foarte înaltă
ș i de acolo scrutează orizontul.
Nu-i vine să- ș i creadă ochilor. În fa ț ă, la câteva mii de metri, vede clar o oază. Palmieri ș i verdea ț ă fără seamăn înconjoară reflexia albastră a apei.
Omul o ia la fugă către acel loc, temându-se să nu fie un miraj. Dar nu,oaza e adevărată.
Locul este păzit ș i protejat de un gard cu un singur loc de acces, păzit de un gardian.
– Te rog, lasă-mă să trec. Am nevoie de apă… apă. Te rog…
– Imposibil, domnule. Este interzis accesul fără cravată.
Fie că știi, fie că nu știi dinainte, există întotdeauna un preț de plătit.
„A, da, dar dacă plătesc pre ț ul, copiii mei nu mai mănâncă mâine“.
Bine, acesta ar fi prețul. Și atunci aleg să merg la serviciu. Și aleg să
continui să muncesc și să-mi păstrez locul de muncă și aleg să le dau de mâncare copiilor mei. Și mi se pare un lucru bun să fac această alegere. Dar eu aleg, nu? Eu sunt cel care decide acest lucru. În normele mele este mai important să îmi hrănesc copiii decât să dau curs plăcerii mele de a lenevi în pat. Și sunt mulțumit. Este decizia mea. Și exact pentru că este decizia mea are valoare.
Una dintre condițiile autodependenței este că, prin intermediul permisiunii de a fi autentic, îmi dau imediat seama că merit orice recompensă pentru deciziile relevante pe care le iau. Nu a fost obligația mea, a fost decizia
mea. Am putut decide un lucru sau altul și, din acest motiv, îmi revine meritul pentru reușită.
Mi se cuvine recunoștința ta pentru ajutorul pe care ți-l dau, mai ales dacă
îți dai seama că am spus da, dar aș fi putut să spun nu.
Fără îndoială că, dacă cel ajutat sunt eu, îmi va fi mult mai ușor să mă
gândesc că eu te-am făcut să dai răspunsul, că nu puteai alege, că nu puteai să refuzi sau că era obligația ta să mă ajuți.
Sigur, îmi e mult mai comod să mă gândesc că celălalt trebuie să se ocupe de mine.
Este situația copiilor eterni.
Acești copii care nu se decid niciodată să se desprindă de părinții lor.
Deși există mulți părinții care își subjugă copiii astfel încât să nu crească și să le poată controla viața, nu sunt puțini copiii care își subjugă părinții forțându-i să fie în continuare cei care decid pentru ei, ca să nu se responsabilizeze, pentru că e mai ușor și mai puțin periculos ca riscurile să
