Consecințele faptului de a nu fi o persoană sunt infinite. De exemplu, dacă
sunt adolescentă și simt nevoia să semăn cu celelalte, pentru a fi acceptată, mă vor face să cred că trebuie să fiu slabă precum modelele, înaltă și zveltă, și că trebuie să mă îmbrac cu anumite haine. În acest caz, nedându-mi seama că am libertatea de a fi cine sunt, probabil voi înceta să mai mănânc
și voi deveni anorexică. În această situație, faptul de a deveni anorexică
înseamnă că încerc să semăn cu cea care se spune că trebuie să fiu, nu cu cea care sunt. Înseamnă că dacă am 45 de kilograme și nu mă încap hainele, nu sunt o persoană. Acesta este un exemplu brutal și teribil de ceea ce li se întâmplă multor adolescente pe care le vedem în fiecare zi, uneori la televizor, uneori în ziare și alteori în necrolog. Pentru că fetele mor cu adevărat în această încercare de a semăna cu un anumit model.
Mai puțin crude și brutale sunt toate lucrurile pe care le facem pentru a semăna cu unele modele. Sfârșim prin a ne forța să fim cine nu suntem sau să fim unde nu dorim să fim.
Cuvântul persoană (persona), moștenit din teatrul grec, se folosea pentru a-l numi pe actorul care se afla în spatele măștii ce reprezintă personajul.
Cuvântul derivă de la per sonare, „pentru a da sunet“, și îl desemnează pe cel care vorbește cu adevărat, care pune cuvinte în gura măștii, astfel încât personajele pe care le interpretăm să scoată sunete, adică figura autentică
din spatele personajului.
A fi autodependent înseamnă să fiu în mod autentic cel care sunt, să
acționez autentic așa cum acționez, să simt autentic ceea ce simt, să-mi asum riscurile pe care în mod autentic doresc să mi le asum, să mă fac responsabil de toate acestea și, bineînțeles, să ies în căutarea a ceea ce cred în mod autentic că îmi trebuie, fără să sper că se vor ocupa alții de asta.
Nu se pune problema să-i las pe ceilalți să suporte riscurile ca eu să fac ce vreau.
Nu se pune problema să-mi asum riscuri pe care alții doresc să mi le asum.
Nu se pune problema să deleg responsabilități.
Acest lucru determină dacă sunt o persoană sau nu și implică posibilitatea de a continua să mă joc că sunt o persoană, adică să rămân în personaj.
Dar, atenție, nici una dintre aceste permisiuni nu include dreptul meu de a face astfel încât celălalt să fie cum vreau eu, celălalt să simtă cum simt eu,
celălalt să gândească așa cum îmi convine mie, celălalt să nu se confrunte cu nici un risc pentru că nu vreau eu să se confrunte sau să îmi ceară
permisiunea de a avea ce îi trebuie.
Aceste permisiuni nu pot include dorința ca celălalt să nu fie o persoană, intenția de a-l transforma în sclav. Pentru că autodependența mea mă
angajează iremediabil să o apăr pe a ta și pe cea a tuturor.
Ce se întâmplă cu noi când iubim și ajungem să credem că persoana iubită
trebuie să fie cum îmi imaginez eu, trebuie să simtă pentru mine ce simt eu pentru ea, trebuie să se gândească la mine atât cât vreau eu, nu trebuie să
suporte riscurile care amenință relația și trebuie să-mi ceară mie ce dorește, astfel încât să fiu eu cel care îi pune totul la dispoziție?
Aceasta este fantezia noastră despre iubire, dar această iubire înrobitoare, meschină și crudă nu este iubire între adulți.
Iubirea între adulți traversează și promovează în celălalt acest spațiu al autodependenței, așa cum arăt aici.
Iubirea acordă, stimulează, îi încurajează pe ceilalți pe care îi iubesc să
traverseze și ei spații în care să fie din ce în ce mai puțin dependenți.
Aceasta este adevărata iubire, iubirea pentru celălalt, această iubire care nu este pentru mine, ci pentru tine, iubirea care implică bucuria că exiști.
De ce doresc unii să fie dependenți?
Uneori, crezându-se slabi, se gândesc că, dacă se află sub aripa cuiva mai puternic, sunt protejați.
Alteori, pentru a putea să dea vina pe ceilalți.
Alteori, cred cu adevărat că trebuie să ceară permisiunea.
Nici nu se mint, nici nu le lipsește curajul, nici nu sunt bolnavi, singurul lucru care se întâmplă este că nu au ajuns să fie persoane. Este o chestiune de evoluție.
Uneori nu reușesc să fie persoane pentru că le e teamă, alteori pentru că nu au fost învățați astfel.
Uneori, pentru că au fost tiranizați de cineva și alteori, în sfârșit, pentru că
nu știu, pur și simplu nu au nici o idee despre ce spun eu aici.
Cineva care nu are curajul de a fi cine este de teama de a nu fi respins, care nu are curajul de simți ceea ce simte pentru că i se pare că nu e bine, care nu are curajul de a gândi ceea ce gândește sau de a exprima acest lucru pentru că se teme să nu fie respins, cineva care nu vrea să riște pentru că
nu-și asumă răspunderea și care nu iese în căutarea a ceea ce are nevoie, ci îl roagă pe altul, cineva de acest gen nu ajunge să fie o persoană și totuși va trebui să considerăm că este un individ.
Nu este o acuzație; nu e obligatoriu să fii persoană. Spun doar că, pentru a fi persoană – ceea ce numim o persoană adultă sau matură –, pentru mine înseamnă pur și simplu să fii o persoană.
Pentru mine, o persoană matură înseamnă o persoană adevărată.
O persoană este o persoană matură; dacă e încă imatură, nu a terminat procesul de transformare în persoană.
