Aceasta nu este o acuzație, pentru că procesul de transformare în persoană
se termină numai în ziua în care mori. Până atunci, poți continua să crești și să devii din ce în ce mai conștient de tine însuți.
Trăiesc și învăț, trăiesc și mă maturizez, trăiesc și cresc.
Un om în curs de transformare în persoană poate avea un succes extrem de mare, poate fi integrat, aplaudat, apreciat, iubit; în realitate poate fi astfel și fără să fie o persoană.
În India există un mod de a-l vedea pe om la care se raliază mulți gânditori; Rajneesh este unul, Krishnamurti este altul. Aceștia spun că ființa umană
este un zeu în devenire, un fruct care nu a ajuns încă la maturitate, care
odată devenit matur, va fi un zeu. Eu traduc această alegorie atât de poetică
astfel: când omul ajunge la maturitate va fi o persoană.
Desigur, ca în orice proces de maturizare, faptul de a avea părinți care te sprijină are avantajul de a primi încă de mic mesaje constructive de genul:
„Po ț i fi cine e ș ti“.
„Po ț i gândi ceea ce gânde ș ti“.
„Po ț i sim ț i ceea ce sim ț i“.
„Po ț i să î ț i asumi propriile riscuri“.
„Ar trebui să începi să cau ț i ceea ce î ț i trebuie, pentru că asta înseamnă să
cre ș ti, să fii matur ș i autodependent“.
Acești norocoși sar de pe trambulină singuri și se aruncă în viață dintr-un punct privilegiat.
Bineînțeles, nu toată lumea are acest noroc.
Cei care nu l-au avut vor avea nevoie de încă cineva care să le arate acest lucru, chiar dacă e vorba doar de o carte ca aceasta.
Uneori, am văzut oameni care s-au trezit după ce au trecut printr-o înțelegere violentă, declanșată de vreo situație specială.
Ne trezim, dar nu prin intermediul cuvintelor altuia, ci prin intermediul unui proces de identificare: ceva ce vedem sau ceva ce trăim ne îndeamnă să ne dăm seama.
De exemplu, aflăm, când tocmai am împlinit patruzeci și cinci de ani, că un prieten de-al nostru, care avea tot patruzeci și cinci de ani, a murit. Atunci ne privim și spunem: Ce se întâmplă aici? Și începem să ne punem o serie de întrebări: cum trăim, cum ne folosim timpul, dacă ne bucurăm de viață, dacă ne simțim presați de cineva sau de ceva, dacă până la urmă viața noastră are sens.
Sau vedem un film și ne ciocnim cu ficțiunea care descrie realitatea noastră, ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă și ne confruntăm cu propriul proces.
Și aflăm că nu există situații în care să nu poți alege. Presupunem că
alegem întotdeauna, chiar și atunci când credem că nu alegem, în viața cotidiană, în cea de toate zilele.
Iar atunci când spunem:
„Nu am avut altă solu ț ie…“
„Nu e vina mea…“
„Nu aveam altă posibilitate…“
Mințim. Mințim de îngheață apele. Pentru că întotdeauna alegem.
În viața noastră cotidiană, decidem aproape asupra fiecărui lucru pe care îl facem și asupra fiecărui lucru pe care renunțăm să îl facem.
Participarea la propria viață nu doar că e posibilă, ci este și inevitabilă.
Suntem complici obligați de tot ce ni se întâmplă pentru că, într-un fel sau altul, am ales.
„Da, dar eu… trebuie să merg la serviciu în fiecare zi… ș i nu am altă
posibilitate… ș i, de ș i nu doresc acest lucru ș i nu este alegerea mea, tot trebuie să mă duc, ș i atunci nu îmi pot acorda permisiunea să nu mă duc mâine la serviciu“.
Dacă sunt dispus să plătesc prețul, pot.
Un om merge disperat prin de ș ert. Tocmai a băut ultima picătură de apă
din sticlă. Soarele de deasupra capului ș i vulturii care îl înconjoară anun ț ă
un sfâr ș it iminent.
– Apă! strigă el. Apă! Puțină apă!
Din dreapta, vede venind un beduin pe o cămilă, care se îndreaptă către el.
