„Bun, cum vreți să o numim?
Numiți-o cum vreți. Vreți să-i spuneți scaun? Să îi spunem scaun. Dar în forul vostru interior știți bine că vorbim despre egoism.“
Ideea este că trebuie să nu ne mai temem de acest cuvânt.
Să nu îl confundăm cu atitudini josnice sau crude, cu ava riția, meschinăria, infamia. Acestea intră în altă categorie.
Nu trebuie să fii un om rău ca să fii egoist.
Nu trebuie să fii o femeie afurisită ca să fii egoistă.
Poți fi egoist și să fii foarte dispus să împarți cu ceilalți.
Întotdeauna spun același lucru.
Îmi face atâta plăcere să le fac pe plac persoanelor la care țin, încât egoist fiind… nu vreau să mă lipsesc de asta…
Nu vreau să mă lipsesc de bucuria de a le face pe plac celor pe care îi iubesc.
Dar nu o fac pentru ei, o fac pentru mine. Aici este dife rența.
Diferența constă în faptul că, din această poziție, niciodată nu pot gândi în funcție de ceea ce fac pentru celălalt.
Dacă aș face lucruri pentru tine, nu aș putea continua să fiu autodependent.
Nu ar depinde de mine, ci de ceea ce îți trebuie de la mine.
Și atunci… cine știe, puțin câte puțin voi deveni dependent.
Și, dacă îmi dau seama că sunt dependent, ar fi bine să revizuiesc acest lucru.
Dacă sunt dependent, atunci există permisiuni pe care nu mi le pot acorda.
Și dacă fac acest lucru, motivul este probabil că nu mă cred valoros sau nu mă iubesc suficient.
Nu fac niciodată lucruri pentru ceilalți.
Ai putea crede că acest discurs sună foarte egoist. Iar eu cred că sigur sună
egoist… pentru că este un discurs egoist.
Adevărul este că acesta nu este egoismul meschin și lacom la care suntem obișnuiți să ne gândim… Este egoismul celor care se iubesc suficient pentru a ști că sunt valoroși… și că au lucruri de oferit.
Uneori, când spun acest lucru, sunt unii care cred că mă exprim împotriva ideii de solidaritate, împotriva ajutorului solidar.
„Pentru că vorbe ș ti despre autodependen ț ă, vorbe ș ti despre cunoa ș terea de sine, vorbe ș ti despre libertate… ș i atunci fiecare poate face ce dore ș te, ș i dacă fiecare face ce are chef… atunci va ajunge… să î ș i omoare vecinul…!“
Iar eu spun: abordarea privitoare la libertățile individuale depinde de punctul filosofic din care pleci.
Există două poziții filosofice cât se poate de opuse. Una dintre ele consideră
că ființa umană este rea, crudă, periculoasă, ticăloasă și că nu așteaptă
decât un moment favorabil pentru a-și încurca aproapele și a-i lua tot ce are. Iar cealaltă susține că ființa umană este bună, nobilă, solidară, iubitoare și creativă și că, prin urmare, dacă îi lăsăm libertatea de a fi cine este, va descoperi ce este de descoperit și, în cele din urmă, va deveni cea mai generoasă și mai loială dintre toate ființele.
Astfel, în stare de libertate poate alege să fie solidară, deși știe că, în realitate, nu o face pentru celălalt, ci pentru sine.
Și acesta este egoismul înțeles cum se cuvine, așa cum îl gândesc eu.
Vreau să definesc egoismul ca fiind această prea puțin simpatică
postură de a mă prefera pe mine însumi în defavoarea oricărei altepersoane.
Ideea potrivit căreia, dacă sunt egoist, nu mă voi gândi la nimeni în afară de mine este ca și cum ai crede că am un spațiu limitat pentru a iubi, o capacitate limitată de a iubi pe cineva și că atunci, dacă îl umplu cu mine, nu îmi rămâne spațiu pentru ceilalți.
Această idee nu numai că e absurdă, ci și cât se poate de înșelătoare. Nu există o limitare în ceea ce privește capacitatea mea de a iubi, nu am limite pentru iubire și, din acest motiv, am capacitatea de a mă iubi pe mine foarte mult și foarte mult și pe ceilalți. Și desigur, din punct de vedere psihologic, este imposibil ca eu să iubesc pe cineva fără a mă iubi pe mine însumi.
Cel care spune că îi iubește mult pe ceilalți și puțin pe sine minte într-unul dintre cele două cazuri. Ori nu e sigur că îi iubește mult pe ceilalți, ori nu e sigur că se iubește puțin pe sine.
Iubirea pentru ceilalți se generează și se hrănește, începe cu iubirea pentru sine. Și are legătură cu posibilitatea de a mă vedea în celălalt.
Această idee atât de legată de cele două religii-mamă ale culturii noastre, cea iudaică și cea creștină, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți“, este o țintă, un obiectiv extrem de important.
Nu ni se spune: „iubește mai mult decât pe tine însuți“.
Spune: „iubește ca pe tine însuți“.
Este maximum a ceea ce poți pretinde.
