Că tu ești cine ești și că eu sunt cine sunt.
Că suntem la fel, dar nu suntem același lucru.
Că nu sunt același lucru ca tine, că sunt altul.
Că nu sunt identic cu tine și că tu nu ești identic cu mine.
Că suntem diferiți. Uneori, foarte diferiți.
Este ceea ce numesc conștiința alterității sau capacitatea de autodiscriminare.
Și trebuie să încep de aici, pentru că așa a început povestea noastră.
Ne naștem crezând că universul face parte din noi, în plină relație simbiotică, fără a avea nici cea mai vagă noțiune privitoare la limita dintre intern și extern.
În cursul acestei „fuziuni“ (cum o numește Winnicott), mama, leagănul, jucăriile, camera și mâncarea nu sunt pentru noi decât o prelungire
indisolubilă a corpului nostru.
Fără a fi nevoie să ne învețe nimeni în mod direct, același Winnicott spune că această „capacitate înnăscută de dezvoltare și de maturizare“ cu care ne naștem ne va conduce la o durere profundă (posibil prima): faptul de a ne da seama, la frageda vârstă de șapte sau opt luni, că această fuziune este doar o iluzie. Mama nu apare pur și simplu la dorința noastră, sânul căutat nu se materializează doar gândindu-te la el, mâncarea nu este mereu la îndemână.
A trebuit să presupunem, contrar dorinței noastre narcisiste, că între tot și noi există o distanță, o barieră, o limită, materializată în ceea ce am învățat apoi să numim propria noastră piele.
Am învățat, fără să dorim acest lucru, diferența dintre interior și exterior.
Am învățat să facem diferența dintre fantezie și realitate.
Am învățat să așteptăm și, bineînțeles, să tolerăm frustrarea.
Am trecut de la legătura nediferențiată și iluzoriu omnipotentă la autodependență și la procesul de individualizare.
Odată ce voi putea să mă separ, voi începe să construiesc treptat ceea ce specialiștii numesc identitatea mea, sinele, eul.
Învăț să nu mă confund cu celălalt, să nu cred că celălalt simte sau trebuie să simtă neapărat ca mine, că ceilalți nu gândesc și nu trebuie să gândească
la fel ca mine. Că, de fapt, celălalt nu există pe lume ca să-mi satisfacă
dorințele, nici pentru a-mi transforma așteptările în realitate.
Discriminat fiind, confirm definitiv că eu sunt eu și tu ești tu.
Abia atunci pot înainta pe această bucată de drum, pentru a mă îndrepta în direcția autocunoașterii.
Spun să mă îndrept în acea direcție, nu să o cuceresc. Pentru că a ști că tu nu ești eu și că eu nu sunt tu nu e suficient pentru a ști cine sunt.
Autodiscriminarea este necesară, dar nu suficientă.
Accesul la autocunoaștere
Autocunoașterea înseamnă mai ales să încep să lucrez asupra mea pentru a ajunge să descopăr – mai mult decât să construiesc – cine sunt, să mă
lămuresc care sunt punctele mele forte și cele slabe, ce anume îmi place și ce nu, ce anume doresc și ce nu.
„Cunoaște-te pe tine însuți“ este una dintre abordările cele mai clasice și arhetipale ale gânditorilor din toate timpurile. Chestiunea – o provocare în sine – este în realitate foarte dificilă și stă la originea unui mare număr de abordări filosofice, existențiale, morale, etice, antropologice, psihologice etc.
A deveni conștient de cine sunt este, pentru mine, rezultatul unei priviri lipsite de prejudecăți, îndreptate activ spre interior, pentru a putea să mă
recunosc.
Această recunoaștere a ființei care sunt capătă aici sensul de a se cunoaște pe sine, iar nu sensul lucrurilor care mă gândesc sau cred că sunt.
Pentru că există o diferență importantă între a crede și a ști.
Să ne gândim. Dacă spun: „Cred că mâine mă întorc la Buenos Aires“, admit în mod necesar că se pot întâmpla anumite lucruri între timp, că s-ar putea ivi ceva care să mă împiedice. Dar dacă spun: „Știu că mâine va ieși soarele“, am certitudinea că va fi astfel. Chiar dacă se luminează de zi și e înnorat, mâine va răsări soarele. Știu lucrul acesta.
Întotdeauna când spun „știu“, vorbesc despre o convingere care nu are nevoie de probe sau de demonstrații.
Când spun „cred“, pariez ferm pe lucrul pe care îl cred.
În schimb, atunci când spun „știu“, nu există nici un pariu.
Sigur, poți ști și te poți înșela, îți poți da seama că nu știai, că îți închipuiai că știi și dădeai asigurări că era așa cu fermitatea și convingerea necesare pentru a spune „știu“, ca să descoperi mai târziu eroarea comisă. Nu e o contradicție; când vorbesc despre „a ști“, mă refer la această convingere, nu la corectitudinea asigurării date.
Autocunoașterea este convingerea că știi că ești așa cum ești.
Și, după cum am spus, acest lucru presupune multă muncă personală cu sine.
Câtă? Depinde de persoană, dar, în orice caz, de fiecare dată vom ști ceva mai mult.
