De ce nu?
Lucrez toată ziua în cabinetul de consultații. Sunt unii care, vorbind despre alți oameni, îmi spun:
„Nu poate fi a ș a de nemernic!“
Și întreb:
De ce nu poate? Ba poate fi așa de nemernic, mai nemernic, cât se poate de… De ce nu poate să fie? Poate fi cât de nemernic vrea, este decizia lui.
Și va fi obligația și răspunderea ta să te aperi de acest tip, care este un om rău. Ține de tine, nu de el.
„Nu, pentru că nu poate!“
Ba da, poate.
„El nu trebuie…“
De ce nu trebuie? Cui îi datorează ceva? Nu datorează nimic.
Este răspunderea ta. Nu putem continua să dăm vina pe celălalt. Nu putem continua să credem acest lucru care nici măcar nu este o normă educativă.
Prin urmare, ceea ce exprim prin cuvântul „autodepen dență“ este: îți pot cere ajutor, dar depind de mine însumi.
Depind de structura mea adultă să preia controlul copilului care sunt în continuare. Depind de structura mea matură să preia controlul aspectelor mele celor mai imature.
Depind de faptul de a avea grijă de mine.
Depind de faptul de a avea grijă să pot depinde de adultul care sunt, fără
teamă că mă va abandona.
Ceea ce se întâmplă cu oamenii care suferă este că au fost abandonați de ei înșiși. Au trecut prin abandonul structurii lor adulte; copiii lor au rămas în derivă, fără nimeni care să îi susțină. Și au fost nevoiți să caute peste tot ajutor și, mai mult decât ajutor, dependență.
Acesta este un proces absolut reversibil. Întotdeauna, întotdeauna.
Trebuie să-mi pot da seama că există un adult în interiorul meu, care e nevoie să preia controlul asupra acestui copil din interiorul meu. Abia după
ce am început să depind de mine, știind că trebuie să preiau controlul aspectelor mele dependente, abia atunci pot începe să îl caut pe celălalt.
Pentru a te putea ajuta, a te cere, a te oferi, pentru a putea să-ți dau ce am să
îți dau și pentru a putea primi ce tu ai pentru mine, va trebui mai întâi să
cuceresc această poziție, cea a autodependenței.
Și acum, când depind de mine, va trebui să-mi acord permisiuni, dacă vreau să fiu o persoană. Și spun să-mi acord mie însumi permisiuni și spun să-ți acorzi ție însuți și spun să facă fiecare la fel; pentru că nu vorbim despre domnul care a comis o eroare și este arestat, de biata femeie în moarte cerebrală, care se află pe patul de spital, și nici de bărbatul care agonizează, victimă a unei boli terminale… vorbim, în realitate, despre noi. Despre permisiunile pe care Virginia Satir⁸ le considera „inerente, în cazul în care ești o persoană“.
Cine nu are unele dintre aceste cinci permisiuni nu este o persoană.
Și atunci te întrebi ce este, dacă nu este o persoană?…
Va fi cu siguranță o ființă umană, poate și un individ, dar… o persoană, NU.
Pentru că, așa cum am spus mai devreme, a fi persoană înseamnă mult mai mult.
1. Îmi acord permisiunea de a fi unde ș i cine sunt, în loc să cred că trebuie să a ș tept ca altul să stabilească unde ar trebui să fiu eu sau cum ar trebui să fiu.
2. Îmi acord permisiunea de a sim ț i ceea ce simt, în loc de a sim ț i ceea ce al ț ii ar sim ț i în locul meu.
3. Îmi acord permisiunea de a gândi ceea ce simt ș i, de asemenea, dreptul de a spune ceea ce gândesc, dacă vreau, sau de a tăcea, dacă a ș a doresc.
4. Îmi acord permisiunea de a-mi asuma riscurile pe care decid să mi leasum, cu singura condi ț ie de a accepta să plătesc pre ț ul acestor riscuri.
5. Îmi acord permisiunea de a căuta ceea ce cred că îmi trebuie din lumeaasta, în loc să a ș tept ca altcineva să îmi dea permisiunea de a ob ț ine acest lucru.
Aceste cinci permisiuni esențiale sunt o condiție pentru a fi o persoană. Și a fi persoană este singurul drum pentru a deveni autodependent.
Pentru că aceste permisiuni îmi dau voie, în cele din urmă, să fiu cine sunt în mod autentic.
Prima spune că, dacă sunt o persoană, trebuie să îmi acord libertatea de a fi cine sunt. Ce înseamnă asta? Să încetez să mai pretind să fiu cel care vor ceilalți să fiu: cel pe care și-l dorește șeful meu, cel pe care îl dorește soția mea, cel pe care îl doresc prietenii mei sau cel pe care îl doresc copiii mei.
Faptul de a fi o persoană înseamnă să îmi acord libertatea de a fi cel care sunt.
Este probabil ca multora să nu le placă să fiu cel care sunt; este probabil ca atunci când alții descoperă că sunt cel care sunt – și că, pe deasupra, îmi acord libertatea de a fi așa – să se supere pe mine.
Toți putem ajunge să fim persoane, dar dacă nu începem cu această
permisiune, nu avem nici o posibilitate; vom rămâne indivizi asemănători multor altor indivizi care se simt diferiți, dar care ascultă și aparțin clubului celor care nu-și acordă dreptul de a fi cine sunt și încearcă să semene cu ceilalți.
