fiu autonom, adică să-mi stabilesc propriile norme și să trăiesc în conformitate cu acestea.
Aceasta nu înseamnă în mod necesar să trăiești după legea junglei, deoarece a-ți impune propriile norme nu înseamnă să le ignori, să le respingi sau să le disprețuiești pe cele din societate. Normele mele pot coincide cu ale celorlalți.¹²
Fără îndoială, eu pot revizui normele și să constat că sunt foarte flexibile în ceea ce mă privește, în absolută armonie cu ceea ce gândesc și cred; și, chiar și așa, este important să mă bucur de această posibilitate de a pune sub semnul întrebării, de a corecta și de a înlocui.
Consider că o parte a efortului de a trăi în societate este să mă înconjor de cei care în libertate aleg aceleași norme ca și mine.
A susține norme care coincid cu cele ale societății în care trăiesc este un mod de a-mi asigura o viață mai senină și mai fericită, pentru că este foarte greu să fii fericit în răspăr cu toți ceilalți.
Se poveste ș te că un bărbat, în plin centru al ora ș ului Buenos Aires, mergea cu ma ș ina pe contrasens, pe marele bulevard Santa Fe.
La un moment dat, aude la radio o informa ț ie din trafic:
„O ma ș ină se deplasează pe bulevardul Santa Fe pe sens interzis“.
Bărbatul prive ș te în fa ț ă ș i exclamă:
„O ma ș ină, spui? Ha! Sunt cu miile! Cu miile…“
Eu îmi pot stabili propriile norme și pot ajunge să fiu complet autodependent, dar asta nu înseamnă să ignor și să sfidez legile. În cel mai rău caz, ar însemna permisiunea de a le pune sub semnul întrebării.
Îmi pot impune propriile reguli, dar acest lucru nu are nici o legătură cu faptul de a le impune celorlalți propriile norme.
M-a fascinat dintotdeauna o anecdotă din viața dr. Fritz Perls.
Fritz era deja un terapeut cunoscut în Statele Unite.
Într-o sâmbătă, în sala de conferin ț e din Centrul Evanghelic din Big Sur, California, s-a organizat o confe rin ț ă cu patru reprezentan ț i emblematici ai
ș colilor terapeutice din Statele Unite. Fuseseră invita ț i Rogers, Skinner, Wittaker ș i Perls însu ș i.
Întâlnirea era la ora zece.
Pu ț in mai târziu ș i cerându- ș i scuze (ca întotdeauna) sose ș te Fritz. Este îmbrăcat cu clasicul său sacou bej mototolit (spunea că nu prea are sens să- ț i sco ț i hainele când te culci, dacă ai de gând să ț i le pui din nou a doua zi dimi nea ț ă) ș i poartă o pereche de sandale din piele; barba lui lungă de profet este neîngrijită, iar părul rar, ciufulit de vânt.
Organizatorii anun ț ă începerea prezentărilor, ș i Carl Rogers începe să
vorbească.
Foarte interesat de ce aude, Fritz se sprijină de pupitru ș i, cu un gest reflex, scoate o foi ț ă de ț igară din buzunarul de sus al sacoului, î ș i rulează
o ț igară, o aprinde ș i urmă re ș te atent expunerea, în timp ce scoate vălătuci de fum alb pe gură.
Imediat, unul dintre organizatori se apropie de el ș i îi ș opte ș te:
– Scuzați-mă, dr. Perls, acesta este un templu și fumatul e interzis, îmi pare rău.
Fritz stinge imediat ț igara într-o foaie de hârtie ș i spune:
– Vă rog să mă scuzați. Nu știam.
După câteva minute, discret, Fritz se îndreaptă către salon.
Rogers termină de vorbit. Cinci sute de medici ș i psihologi îi aplaudă
cuvintele. Skinner î ș i începe prezentarea ș i organizatorul î ș i dă seama că
dr. Perls nu s-a întors în sală. Se duce în salon să îl caute – probabil ș i-a terminat ț igara, dar nu îl vede. Se duce la toaletă, dar nu îl găse ș te. Iese pe stradă, dar invitatul a dispărut. Îngrijorat, sună acasă la doctor, pentru a anun ț a ce s-a întâmplat.
Răspunde chiar Perls.
– Alo.
Omul îi recunoa ș te vocea dogită inconfundabilă.
– Dr. Perls, ce faceți acolo?
– Aici locuiesc, răspunde Fritz.
– Dar trebuia să fiți aici, nu la dumneavoastră acasă – argumentează omul, puțin iritat.
– Scuza ț i-mă, nu dumneavoastră mi-a ț i spus că acolo nu se fumează?
– Da. Și?
– Eu fumez. Prin urmare, sunt fumător. Locurile în care fumatul este interzis nu sunt pentru mine.
– Bine, domnule doctor. Dacă pentru dumneavoastră este atât de important…
