Un pui de om nu are nici măcar o posibilitate la un milion, este absolut dependent.
Soluția pe care natura a găsit-o pentru a rezolva această dependență
absolută a oamenilor a fost să creeze o relație în care părinții cu greu își pot abandona copiii. Instinctul sau dragostea (prefer să mă gândesc la dragoste) ne face să simțim acești „pui“ ca fiind o parte din noi; a-i părăsi ar fi o mutilare, ar fi ca și cum am decide să renunțăm la o parte din propriul nostru corp.
Acest lucru îi protejează pe puii de om nou-născuți de abandonul părinților și face să existe cineva care să aibă grijă de ei.
Dar acest mecanism nu aduce numai siguranță, ci generează și probleme.
Când o femeie și un bărbat decid să se transforme într-o familie care să aibă
un copil, stabilesc o răspundere față de ceea ce urmează, dar, în plus, generează un conflict iremediabil, pe care vor trebui să îl rezolve.
Decid să aducă pe lume o ființă vie, pe care o vor simți ca pe propria lor prelungire, știind în același timp că acel bebeluș va fi o ființă de sine stătătoare și separată de legătura de cuplu care îi pregătește plecarea din momentul nașterii.
Nouă, părinților, nu ne e deloc ușor. Pentru că niciodată nu e ușor să fii în același timp și temnicer, și eliberator. Pe copilul tău nu-l iubești așa cum îi iubești pe ceilalți. Cu Claudia mi se întâmplă lucruri care nu mi se întâmplă
cu celelalte persoane. Nu numai că o iubesc mai mult decât pe oricine din lume, dar o iubesc și în alt mod, ca și cum ar fi o parte din mine.
Copiii sunt în multe sensuri o excepție.
Această senzație, potrivit căreia celălalt este o prelungire a mea, poate fi foarte bună pentru acest bebeluș, într-o primă etapă, ca să mă motiveze să-l îngrijesc și să-l protejez: pentru că, în realitate, copilul a fost conceput din dorința părinților, și din acest motiv, decizia este produsul unei trăiri suficient de autoreferențiale.
Într-o zi, la treisprezece ani, cealaltă iubire a mea, fiul meu Demián, găsește în casă o carte de psihologie și începe să o citească. Apoi vine și îmi spune:
„Tati, este adevărat că, noi, copiii suntem rezultatul unei insatisfacții a părinților?“…
Când Demián mi-a pus întrebarea asta, mi-am dat seama că afirmația din carte era corectă. Pentru că, dacă ai fi total satisfăcut de viața ta, dacă tot ceea ce ai avea ar fi suficient, dacă nu ai simți nevoia de a te depăși având copii sau dorința de a te realiza ca părinte și ca familie, dacă nu ai avea această dorință personală… atunci nu ai avea copii.
Această dorință nesatisfăcută – educată, normată din punct de vedere cultural sau personal – este ceea ne motivează să avem copii.
Copiii se nasc în urma deciziei și dorinței noastre, nu ca urmare a dorinței lor. De aceea, când adolescenții se supără și ne spun: „Nu eu ți-am cerut să
mă nasc“, ai zice că e o prostie, dar este adevărul.
Experiența de a fi una cu propriii copii poate, așa cum am spus, să aibă o funcție pozitivă pentru ei în primii ani de viață, dar este nefastă pentru viitorul acestora. Deoarece copilul primește asta, percepe că e tratat ca și cum ar fi o bucată din celălalt, dar nu simte că este astfel.
Și pe noi, părinții, ne doare.
Dorim să-i reținem, să eternizăm cordonul care îi unește cu noi.
Pentru aceasta, ne bazăm pe experiență, pe putere, pe forță, pe bani și, mai ales, pe cunoaștere.
Pentru că întotdeauna credem că știm mai mult decât ei.
– Tati… tati… M-am întâlnit cu Huguito, care se certase cu tatăl lui…
– Și de ce s-a certat cu tatăl lui?
– Pentru că tatăl lui Huguito spune că știe mai multe decât Huguito…
– Da… fiule. Tatăl lui Huguito știe mai multe decât Huguito.
– Ș i tu de unde ș tii, dacă nu îl cuno ș ti pe tatăl lui Huguito?
– Păi, pentru că este tată, fiule, și tatăl știe mai multe decât fiul.
– Și de ce știe mai mult decât fiul?
– Păi… pentru că el e tatăl!
– Ce legătură are?
– Uite, fiule, tatăl lui a trăit mai mul ț i ani… a citit mai mult… a studiat mai mult… Ș i de aceea ș tie mai multe decât băiatul.
– A… Și tu știi mai mult decât mine?
– Da.
– Și toți părinții știu mai multe decât copiii?
– Da.
– Și întotdeauna e așa?
– Da.
– Și așa o să fie mereu?
