să te eliberezi.
Pentru a înțelege dependența, merită efortul de a ne considera într-o anumită măsură eliberați și din multe puncte de vedere prizonieri. În acest
„aproape a fi și aproape a nu fi“ pe care îl evocă poetul, să ne gândim la noi pornind de la întrebarea: ce sens și ce importanță îi va da fiecare dintre noi faptului de a depinde sau nu de alții?
Pornesc aici din locul în care odinioară am abandonat o idee, pe care am definit-o cu un cuvânt inventat: autode pendența.
Nu există deja suficiente cuvinte care să includă aceeași rădăcină?
Dependență
Co-dependență
Inter-dependență
In-dependență
Mai era nevoie de unul?
Cred că da.
Cuvântul dependent derivă de la pendiente (din latinescul pendere), ce înseamnă care atârnă, suspendat, fără bază, în aer.
Dependent este acela care se aga ț ă de altul, care trăie ș te ca ș i cum ar fi suspendat în aer, fără bază, ca ș i cum ar fi o podoabă pe care o poartă
acest celălalt. Este cineva la pământ, permanent incomplet, eternneîmplinit.
A fost odată un bărbat care suferea de o teamă absurdă, se temea să nu sepiardă printre ceilal ț i. Totul a început într-o seară, la un bal mascat, când era foarte tânăr. Cineva făcuse o fotografie în care apăreau to ț i invita ț ii.
Dar când a văzut-o, el nu s-a putut recunoa ș te. Bărbatul alesese să se deghizeze în pirat, cu un petic negru pe un ochi ș i un batic pe cap, dar mul ț i veniseră deghiza ț i asemănător. Pe post de machiaj, î ș i colorase obrajii cu ro ș u ș i î ș i făcuse mustă ț i cu cerneală, dar multe alte deghizări includeau machiaj cu musta ț ă ș i obraji ro ș ii. Se distrase foarte tare la petrecere, dar în fotografie to ț i păreau foarte bine dispu ș i. În cele din urmă, ș i-a adus aminte că în momentul în care s-a făcut fotografia, el se afla la bra ț ul unei blonde, ș i atunci a încercat să se depisteze pe baza acestei caracteristici; dar degeaba: mai bine de jumătate dintre femei erau blonde ș i nu pu ț ine apăreau în fotografie la bra ț ul unui pirat.
Bărbatul a fost foarte afectat de această experien ț ă, motiv pentru care ani de zile nu a mai asistat la nici o reuniune, de teamă să nu se piardă din nou.
Dar într-o zi i-a venit în minte o solu ț ie: oricare ar fi fost evenimentul, începând din acel moment el avea să se îmbrace în maro. Căma ș ă maro, pantaloni maro, sacou maro, ciorapi ș i pantofi maro. „Dacă cineva face o
fotografie, voi putea întotdeauna să ș tiu că persoana în maro sunt eu“, ș i-a spus el.
În timp, eroul nostru a avut o mul ț ime de ocazii pentru a- ș i confirma ideea ingenioasă: trecând pe lângă oglinzile marilor magazine, văzându-se reflectat alături de al ț ii care treceau pe acolo, î ș i repeta lini ș tit: „Eu sunt bărbatul în maro“.
În cursul iernii următoare, ni ș te prieteni i-au făcut cadou o invita ț ie să se relaxeze o seară la saună. Bărbatul a acceptat bucuros; nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc ș i auzise de la prieteni despre binefacerile du ș urilor sco ț iene, ale băilor finlandeze ș i ale saunei parfumate.
Odată ajuns la fa ț a locului, i s-au dat prosoape ș i a fost invitat să intre într-un mic vestiar pentru a se dezbrăca. Bărbatul ș i-a scos sacoul, pantalonii, puloverul, căma ș a, pantofii, ciorapii… ș i când era pe punctul de a- ș i scoate chilo ț ii, s-a privit în oglindă ș i a paralizat. „Dacă îmi scot toate hainele, o să rămân dezbrăcat ca ș i ceilal ț i“, s-a gândit. „ Ș i dacă mă
pierd? Cum voi putea să mă identific dacă nu mă bazez pe această
referin ț ă, care mi-a folosit atât de mult?“
Mai bine de un sfert de oră a rămas în vestiar cu lenjeria de corp pe el,gândindu-se dacă nu ar fi mai bine să plece… ș i atunci ș i-a dat seama că, de ș i nu putea rămâne îmbrăcat, ar putea probabil să păstreze vreun semn de identificare. Cu multă grijă a scos un fir din puloverul pe care îl avea ș i l-a agă ț at de degetul mare al piciorului drept. „Trebuie să-mi amintesc asta, în cazul în care o să mă pierd: cel care are un fir maro la deget sunt eu“, ș i-a spus el.
Înseninat acum, având acest indiciu, a început să se bucure de saună, debăi ș i de pu ț in înot, fără să observe că, agitându-se ș i ducându-se de colo-colo, firul de lână s-a desfăcut ș i plutea în apa de la piscină. Alt bărbat care înota în apropiere, văzând firul în apă, i-a spus prietenului său: „Ce întâmplare, aceasta este culoarea pe care încerc să i-o descriu so ț iei mele, ca să-mi tricoteze un fular; mă duc să iau firul de lână, ca să caut lână de aceea ș i culoare“. Ș i luând firul care plutea pe apă, văzând că nu avea
unde să îl păstreze, i-a venit în minte să ș i-l lege de degetul mare de la piciorul drept.
Între timp, protagonistul acestei pove ș ti, după ce încercase toate op ț iunile, s-a dus la vestiar să se îmbrace. A intrat încrezător, dar după ce s-a ș ters, privindu-se în oglindă, ș i-a dat seama cu groază că era dezbrăcat ș i că nu avea firul la deget. „M-am pierdut“, ș i-a spus tremurând ș i a ie ș it în fugă, să caute firul de lână maro care îl identifica. După câteva minute, uitându-se atent pe jos, a văzut firul de lână legat la piciorul altui bărbat. Timid, s-a apropiat de el ș i i-a spus: „Scuza ț i-mă, domnule. Eu ș tiu cine sunte ț i dumneavoastră, mi-a ț i putea spune cine sunt eu?“
Și, chiar dacă nu suntem la extrema de a depinde de alții care să ne spună
cine suntem, vom fi pe aproape, dacă vom renunța la ochii noștri și ne vom vedea numai prin ochii celorlalți. A depinde semnifică pur și simplu a mă
lăsa în voia altuia, care să mă ia și să mă ducă, astfel încât altul să-mi determine conduita conform voinței lui, și nu conform voinței mele. Pentru mine, dependența este întotdeauna obscură și bolnăvicioasă, o soluție alternativă care, chiar dacă ar vrea să fie justificată prin mii de argumente, duce iremediabil la imbecilitate.
Cuvântul imbecil îl moștenim de la greci (im: „cu“, báculo: „baston“), pe care îl foloseau pentru a-i numi pe cei care trăiau sprijinindu-se de ceilalți, cei care depindeau de cineva ca să meargă.
Și nu mă refer la indivizi care, trecător, sunt în criză, la răniți și bolnavi, la cei cu handicap, la debili mintal, la copii și nici la tineri imaturi. Aceștia sunt, absolut sigur, depen denți, și nu e nimic rău și nici groaznic în aceasta, pentru că în mod natural nu au capacitatea și nici posibilitatea de a fi altfel.
Dar acei adulți sănătoși care aleg în continuare să depindă de alții vor deveni, cu timpul, imbecili fără cale de întoarcere. Mulți dintre ei au fost educați pentru a fi astfel, pentru că există părinți care eliberează și părinți care imbecilizează.
Există părinți care își invită copiii să aleagă să își asume răspunderea asupra propriilor vieți pe măsură ce cresc și, în același timp, părinți care preferă să fie mereu aproape „pentru a ajuta“, „pentru orice eventualitate“,
„pentru că el (patruzeci și doi de ani) este foarte naiv“ și „pentru că la ce folosesc banii pe care i-am câștigat, dacă nu pentru a ne ajuta copiii?“
Acești părinți vor muri într-o zi, și acești copii vor încerca atunci să ne folosească pe noi ca baston de schimb.
Nu pot justifica dependența, pentru că nu vreau să girez imbecilitatea.
Continuând analiza propusă de Fernando Savater², există mai multe feluri de imbecili.
Imbecilii intelectuali sunt cei care cred că nu-i duce mintea (sau se temcă se epuizează dacă o folosesc) și atunci îl întreabă pe celălalt: Ce părere ai despre mine? Ce trebuie să fac? Unde trebuie să merg? Iar când trebuie să ia o decizie, umblă de colo-colo întrebând: „Tu ce-ai face în locul meu?“ Înaintea fiecărei acțiuni, construiesc o echipă de consilieri care să gândească în locul lor. Cum într-adevăr cred că nu pot gândi, își transferă capacitatea de a gândi asupra celorlalți, ceea ce este suficient de îngrijorător. Marele pericol este că, uneori, sunt confundați cu oamenii cu adevărat chibzuiți și amabili, și pot sfârși, fiind persoane plăcute, prin a fi foarte populari. (Poate trebuie să vă
