Astăzi, dacă îl învăț să pescuiască și îi fac cadou o undiță, s-ar putea să
moară de foame, pentru că, atunci când se va face mare, cu undița pe care i-am dăruit-o nu va mai putea pescui nici un pește.
Fără îndoială, trebuie să fiu în măsură să fac ceva pentru el.
Îl pot învăța să-și creeze propria undiță, propria plasă. Îi pot sugera copilului meu să-și proiecteze propria modalitate de a pescui. Din acest motiv, trebuie să admit cu umilință că, dacă îl învăț pescuitul ca pe vremea mea, nu-i va fi de nici un folos.
Copiii noștri vor avea probleme pe care noi nu le-am avut niciodată.
Această incapacitate a părinților de a-și pregăti copiii pentru a-și rezolva viitoarele probleme a început în cursul secolului XX și a cauzat o mare parte a problemelor apărute în relația dintre părinți și copii.
Către sfârșitul secolului, psihologia în slujba oamenilor practic nu exista, dar în schimb exista pedagogia, care este știința educației.
Referitor la relațiile cuplurilor cu copii, în cadrul unui congres pe tema pedagogiei și a căsătoriei ținut în Franța în anul 1894, unul dintre vorbitori arată că, spre finele secolului al XIX-lea, cuplurile cu copii erau atât de nesigure de ele și trăiau cu o spaimă atât de mare de viitor, încât aveau
tendința de a-și proteja copiii de problemele pe care ar fi putut să le aibă.
Dar această tendință este foarte periculoasă, pentru că, dacă părinții fac acest lucru, dacă își protejează copiii de toate pericolele, copiii nu vor învăța niciodată să își rezolve singuri problemele. „Prin urmare, dacă
lucrurile continuă astfel“ – conchidea pedagogul – „către sfârșitul secolului XX vom avea o grămadă de adulți cu copilării și adolescențe minunate, dar cu o vârstă adultă dureroasă și groaznică“.
Acest pronostic, conceput acum mai bine de o sută de ani, este exact.
Părinții, mai ales cei din a doua jumătate a secolului XX, au adoptat o conduită prea grijulie și protectoare față de copii, ceea ce, departe de a-i ajuta pe aceștia să își rezolve conflictele și dificultățile, a reușit să le ofere o copilărie și o adoles cență pline de facilități, dar nu i-a învățat neapărat să-și rezolve problemele.
Dincolo de toate greșelile, noi, cei care am trecut de patruzeci de ani, avem un merit: le-am dat copiilor noștri ceva nou: le-am permis să se revolte.
Noi provenim dintr-o structură familială în care revolta nu era permisă.
Tatăl meu, dragul de el, și maică-mea mea, o sfântă, spuneau: „Taci, mucosule“. Iar fraza învățată, care le justifica atitudinea, era: „Când o să fii la casa ta, o să faci ce vrei, aici eu comand“. În schimb, primul lucru pe care copiii mei au învățat să-l spună înainte de a spune „tati“ a fost: „De ce?“
Puneau totul sub semnul întrebării și continuă să o facă și acum.
Noi i-am învățat această revoltă.
Această revoltă este cauza unei mari părți a schimbării, a incertitudinii, dar și a posibilității de a se salva de noi. Să se salveze de mania noastră de a dori să le impunem modul nostru de a vedea lucrurile.
Ei se vor salva prin intermediul revoltei pe care nu și-au câștigat-o, noi le-am arătat-o.
Acesta este marele nostru merit. Iar acest lucru va schimba lumea.
Oricât de rebel aș fi, când cresc, la un moment dat, între douăzeci și douăzeci și șapte de ani, îmi dau seama că nu voi avea întotdeauna o mamă
care să-mi dea să mănânc și un tată care să aibă grijă de mine, o persoană
care să ia decizii în locul meu…
Îmi dau seama că nu am altă soluție decât să am singur grijă de mine. Îmi dau seama că trebuie să părăsesc originea tuturor lucrurilor…
Să mă despart de părinții mei și să părăsesc casa, acest loc al siguranței și protecției.
Când eram copii, adolescența începea la treisprezece ani și se termina la douăzeci și doi. Azi, adolescența începe între zece și doisprezece ani și se termină… între douăzeci și cinci și douăzeci și șapte. (Bieții de ei…
cincisprezece ani de adolescență!)
Adolescența este minunată din multe puncte de vedere, dar este și o etapă a suferinței.
Orice idiot are o teorie despre misterul prelungirii adolescenței. Și eu la fel.
Așa că o voi povesti pe a mea.
Teoria celor trei treimi
Să ne imaginăm că fiecare primește o parcelă abandonată de pământ, plină
de buruieni. Avem numai apă, alimente, unelte, dar nici un fel de carte disponibilă, nici un bătrân care să știe cum se procedează. Ni se dau semințe, unelte de grădinărit și ni se spune: va trebui să mâncați din roadele pământului.
Ce vom face pentru a ne hrăni și pentru a-i hrăni și pe cei dragi?
Primul lucru pe care îl vom face va fi să smulgem buruienile, să pregătim pământul, să îl arăm, să-l afânăm… și să facem brazde ca să semănăm.
Apoi semănăm și așteptăm… Punem și araci, avem grijă ca plăntuțele să
crească, protejându-le pentru ca, într-o bună zi, să culegem roadele.
Viața ființei umane este la fel.
Viața ființei umane este împărțită în trei:
