Prima treime – pentru pregătire
A doua treime – pentru cre ș tere sau expansiune A treia treime – pentru cules
Ce este prima treime?
Pregătirea terenului este echivalentă cu copilăria ș i adolescen ț a.
În cursul acestor perioade, în viață nu trebuie decât să pregătești terenul, să
smulgi buruienile, să pui îngrășământ, să afânezi pământul, să pregătești totul pentru semănat.
Ce greșeală ar fi să vrem să culegem înainte de a desțeleni pământul! Am culege gunoaie, nu ne-ar fi de nici un folos.
Ce este a doua treime?
Cre ș terea sau expansiunea este echivalentă cu tinere ț ea ș i vârsta adultă.
În această perioadă, va trebui să plantăm semințele, să le udăm, să avem grijă de ele, să le facem să crească. Aceasta este treimea semănatului, a dezvoltării.
Ce greșeală ar fi să smulgem buruienile și să continuăm să pregătim terenul când e vremea semănatului!
Ce greșeală ar fi să vrem să culegem când semănăm!
Nu am culege nimic. Fiecare lucru trebuie făcut la timpul său.
Ce este a treia treime?
Culesul este echivalent cu maturitatea.
Ce greșeală ar fi ca, în timpul culesului, să vrei să continui cu semănatul!
Ce greșeală ar fi ca, atunci când trebuie să culegi, să te îngrijești să faci plantele să crească!
Pentru că aceasta este vremea recoltei, timpul culegerii roadelor.
Și dacă nu culegi acum, nu mai culegi niciodată.
Cât durează fiecare treime?
În mod logic, aceasta depinde de durata vieții noastre.
Când strămoșii noștri trăiau între treizeci și cinci și patruzeci de ani, în medie și cu mult noroc, atunci o treime avea treisprezece ani.⁵ Tinerețea și vârsta adultă se desfășurau între doisprezece și optsprezece ani, și se ajungea la maturitate la douăzeci și cinci.
Când s-au născut părinții noștri, la începutul secolului, speranța de viață era de șaizeci de ani. Astfel, durata treimilor s-a tot modificat.
Când ieși din adolescență, ar trebui să le spui (sau ar fi bine să le spui) părinților:
„Începând de acum, ocupați-vă de voi, pentru că de mine am eu grijă“.
Trebuie să învățăm să preluăm controlul asupra noastră, să învățăm să ne responsabilizăm, să învățăm autonomia.
Acei copii care nu reușesc să se desprindă complet, care rămân agățați de părinți fără a-și face curaj să urce pe trambulină și să sară, în parte procedează astfel din cauza părinților, care nu au știut să-i învețe să o facă, și, în parte, din motive ce țin de propria responsabilitate.
Părinții ar trebui să le arate copiilor, chiar și mai târziu, că trebuie să se desprindă, că nu o să trăiască veșnic.
Cu multă dragoste și tandrețe, acești părinți vor trebui să întredeschidă ușa și… să le dea un șut în fund.
Pentru că, la un moment dat, părinții vor trebui să învețe acest lucru, dacă
odraslele lor nu se vor desprinde singure.
De obicei, copiii învață și pleacă singuri… dar dacă nu o fac, din nefericire, pentru binele lor și al nostru, ar fi bine să-i îndemnăm să abandoneze această dependență.
Sunt sătul să văd și să aud despre părinți în vârstă, care au reușit să facă
mici economii sau, de-a lungul vieții, și-au asigurat cu osteneală o oarecare situație confortabilă la bătrânețe, iar azi sunt în situația de a le lăsa pe mâna unor copii care nu sunt buni de nimic, unor paraziți fără minte, care mai au și pretenții de la părinți:
„Trebuie să mă ajuți, pentru că ești tatăl meu…“
„Trebuie să vinzi totul, pentru că tot ceea ce ai este și al meu…“
Este momentul ca părinții să știe limitele pe care le are această poveste a dorinței lor.
Uneori, îți poți ajuta copiii pentru că vrei, și este foarte bine așa. Dar trebuie să înțelegem că obligația noastră s-a încheiat.
Important ar fi să-i ajutăm pe copiii noștri să tranziteze spații de libertate.
Important ar fi să-i ajutăm până când devin adulți și apoi…
