mai coaptă, atunci trebuie să spui: „țin la tine ca la un tată (sau ca la o mamă)“, răspuns care, firește, nu va evita o depresie…
Discutăm despre și ne definim afectele în funcție de tipul de iubire pe care îl simțim…
Și, bineînțeles, în ciuda uzanțelor și obiceiurilor noastre, nu este așa.
Iubirea este întotdeauna iubire, ceea ce se schimbă este legătura, și aceasta este mult mai mult decât o diferență semantică.
Exemplul pe care îl dau întotdeauna este următorul:
Dacă am un bol cu lăptuci, îi pot adăuga roșii și ceapă, și fac o salată
mixtă; sau îi pot adăuga ridichi, roșii, morcovi, un ou fiert tare și puțină
fasole verde, iar atunci voi avea o salată completă. Pot adăuga pui, cartofi și maioneză, și voi obține o salată de pui. În cele din urmă, într-o zi, pot pune miere, zahăr, ulei de tractor, iar atunci va fi o porcărie bună de aruncat la gunoi. Și asta e un fel de salată.
Salatele sunt diferite, dar lăptuca este întotdeauna aceeași.
Există salate care îmi plac și altele care nu-mi plac.
Există afecte care mi se pare că se pot combina și altele pe care le consider sincer incompatibile.
Ceea ce se schimbă, în orice caz, este modul în care îmi exprim iubirea în relația pe care o stabilesc cu celălalt, dar nu iubirea.
Tocmai celelalte lucruri adăugate afectului sunt cele care fac întâlnirea diferită.
E posibil ca, în afara faptului de a ține la tine, să mă simt atras sexual de tine, în plus să doresc să trăiesc alături de tine sau să fim împreună toată
viața, să avem copii și așa mai departe. Atunci, această iubire va fi cea care există în cadrul unui cuplu.
Este posibil să țin la tine și, în plus, să împărtășim o istorie comună, un umor care ne pune pe aceeași lungime de undă, să râdem de aceleași lucruri, să fim complici, să avem încredere unul în celălalt și să fii ascultătorul meu preferat căruia să-i povestesc problemele mele. Atunci vei fi prietenul sau prietena mea.
Pentru mine există modul meu de a iubi și modul tău de a iubi. Desigur, există legături diferite. Dacă țin la tine, relația mea cu tine se va schimba în funcție de celelalte lucruri pe care le adăugăm iubirii, dar insist, nu există
tipuri diferite de afecțiune.
În ultimă instanță, iubirea este întotdeauna aceeași. De bine, de rău, modul meu de a iubi este întotdeauna unic și particular.
Dacă eu știu să țin la ceilalți în libertate și în mod constructiv, țin în mod constructiv și liber la toată lumea.
Dacă sunt atent și protector cu prietenii, sunt atent și protector cu soția și cu copiii mei.
Dacă sunt posesiv, sunt posesiv în toate relațiile mele și cu atât mai posesiv cu cât mă simt mai apropiat.
Dacă sunt sufocant, cu cât țin mai mult la cineva, cu atât îl sufoc mai tare.
Dacă am învățat să iubesc greșit, cu cât iubesc mai mult, cu atât voi face mai mult rău.
Și dacă am învățat să iubesc bine, o voi face cu atât mai bine cu cât iubesc mai mult.
Bineînțeles, asta generează probleme. Trebuie să previi și să fii prevenit.
Dacă i-aș spune partenerei mele că țin la ea la fel ca la mama și ca la o prietenă, în mod sigur toate trei ar fi oarecum neliniștite. Dar și-ar face griji inutil, pentru că acesta este adevărul.
Țin la mama mea, la soția mea și la prietena mea cu singura afecțiune pe care o pot avea, care este a mea. Se întâmplă următorul lucru: de asemenea, de mama mea, de soția mea și de prietena mea mă unesc lucruri diferite, astfel încât legătura și modul meu de exprimare a ceea ce simt se schimbă
de la o persoană la alta.
Afectele se schimbă numai în intensitate. Pot ține la cineva mai mult, pot ține mai puțin, pot ține imens și pot ține foarte puțin.
Pot ține atât cât să ajung la ceea ce am spus că este iubirea, până în punctul în care mă bucură simpla ta existență, dincolo de faptul că ești sau nu cu mine.
Pot ține la tine foarte puțin, iar aceasta înseamnă că nu îmi este indiferent dacă trăiești sau nu, nu-mi e indiferent dacă te calcă trenul, dar nici nu m-aș
ocupa prea tare să te feresc de el. De aceea nu te vizitez niciodată, nu te sun la telefon, niciodată nu întreb de tine, iar când vii să-mi povestești ceva, sunt foarte ocupat să privesc pe geam. Dacă mă gândesc că ai putea să te simți jignit, asta nu-mi este indiferent, dar nici nu îmi dă insomnii.
Dezamăgire
E atât de ușor să-ți dai seama când nu mai ești iubit?
E suficient să-l privești pe celălalt în ochi? Ajunge să-l vezi mișcându-se în lume? E destul să-l întreb sau să mă întreb…?
Dacă așa stau lucrurile, cum se explică atâta deziluzie? De ce oamenii se înșală întruna dacă, în realitate, este atât de simplu să ne dăm seama cât contăm sau nu pentru cei la care ținem?
Cum putem fi uluiți când descoperim că e adevărat că nu mai suntem iubiți?
Cum putem să ne considerăm iubiți, când în realitate nu am fost astfel?
Există trei lucruri care ne împiedică să vedem clar lucrurile:
