Discuția filosofică referitoare la iubire începe odată cu grecii care, așa cum își puneau întrebări referitoare la natura tuturor lucrurilor, își puneau și întrebări despre natura iubirii (ceea ce presupune că iubirea are o „natură“, pentru că numai ceea ce posedă o natură poate fi pus sub semnul întrebării).
Care era această natură sau, în termenii noștri, ce este iubirea? Răspunsul implică din capul locului o ipoteză pe care unii ar putea să o considere imposibilă, având în vedere că se consideră a priori că iubirea este
conceptual irațională, în sensul că nu se poate descrie în propoziții raționale sau cu sens. Pentru astfel de critici, iubirea se limitează la o explozie de emoții care sfidează analiza rațională.
Conform celor afirmate de Ortega y Gasset, romanii au învățat de la etrusci, un popor mult mai civilizat, care a dominat Roma și care i-a influențat puternic limba, arta și cultura. De unde vine cuvântul etrusc amor? Joan Corominas susține că latinescul amare și toate derivatele acestuia – amor, amicus, amabilis, amenus – sunt de origine indoeuropeană și că sensul lor inițial făcea referire la dorința sexuală (și în engleză love derivă din formele germanice ale sanscritului lubh – „dorință“).
În orice caz, conceptul de iubire (amor) a fost întotdeauna greu de definit, chiar și etimologic și, până la un anumit punct, ajutorul putea veni încă o dată prin referire la alți termeni grecești. Grecii ne vorbeau despre trei sentimente de iubire: eros, philia și agápe.
Termenul eros (erasthai) se referă cel mai ades la o dorință sexuală (de unde și noțiunea modernă de „erotic“). Poziția socratico-platonică susține că
oamenii caută erosul, deși știu dinainte că nu poate fi atins în viață, ceea ce evocă de la început tragedia.
Reciprocitatea nu este necesară, pentru că, mai mult decât compania celuilalt, ceea ce trebuie să se urmărească este pasionata contemplare a frumosului.
Eros este fiul lui Poros (bogăția) și al Peniei (sărăcia). Este, prin urmare, lipsă și dorință, dar și abundență și posesivitate.
Platon descrie iubirea ca fiind înrudită cu nebunia, cu delirul omului însetat de cunoaștere, prezentată ca amintirea unei cunoștințe deja dobândite de suflet, pe care omul o recuperează trecând prin simțuri către unitatea ideii.
Este evident că, în filosofia greacă, mai ales în cea platonică, această iubire primește sensul unei căutări care este, în același timp, cunoaștere.
Spre deosebire de dorință și de năzuința pătimașă a erosului, philia aduce cu sine afecțiunea pentru și aprecierea față de celălalt. Pentru greci, termenul philia includea nu numai prietenia, ci și loialitatea față de familie și față de polis (cetate).
Prima condiție pentru a ajunge la evoluție este, din punctul de vedere al lui Aristotel, ca omul să se iubească pe sine. Fără această bază egoistă, philia nu este posibilă.
Agápe, în schimb, se referă la iubirea de cinstire și grijă, care există
fundamental între Dumnezeu și om și între om și Dumnezeu, extinsă la iubirea fraternă față de toată umanitatea. Agápe folosește elemente atât ale erosului, cât și ale philiei. Se distinge prin aceea că este în căutarea unei categorii perfecte de iubire care transcende imediat particularul, o philia fără necesitatea reciprocității.
Toți filosofii au vorbit de atunci despre iubire și semni ficația acesteia, dar două contribuții mi se par fundamentale, cea a psihanalizei lui Freud și cea a existențialismului lui Sartre.
După Freud, iubirea este într-un anumit fel o sublimare a instinctului (stimul/impuls) care ne conectează cu viața, „erosul“ care se va confrunta în viața noastră cu instinctul morții, „thanatos“, transformând devenirea noastră într-o luptă între două forțe, una constructivă și alta de anihilare.
Pentru Sartre, a iubi este, în esență, proiectul de a se face iubit. Având în vedere că libertatea celuilalt este ireductibilă, dacă dorim să îi posedăm interesul și atenția, nu este suficient să îi posedăm corpul, ci trebuie să
devenim stăpâni asupra subiectivității sale, adică asupra iubirii sale;
„iubirea – spune existențialismul – este o chestiune contradictorie, condamnată de la început la eșec“… Imposibilul apare în incompatibilitatea dintre renunțarea la subiectivitate (a iubi) și rezistența la pierderea libertății (virtute existențială).
Deși, cine știe… poate nu este așa.
O veche legendă a indienilor sioux poveste ș te că odată, la cortul bătrânului vraci al tribului au venit, ț inându-se de mână, Toro Bravo, cel mai curajos ș i mai vrednic de cinste dintre tinerii războinici, ș i Nube Alta, fiica ș efului tribului ș i una dintre cele mai frumoase femei din trib.
– Ne iubim, începu tânărul.
– Ș i ne vom căsători, spuse ea.
– Ș i ne iubim atât de mult, încât ni se face frică.
– Vrem o amuletă, o incanta ț ie, un talisman.
– Ceva care să ne garanteze că vom fi mereu împreună.
– Care să ne asigure că vom fi unul alături de celălalt, până când îl vomîntâlni pe Manitú în ziua mor ț ii.
– Te rugăm, au repetat ei, putem face ceva?
Bătrânul îi privi ș i fu înduio ș at văzându-i atât de tineri, atât de îndrăgosti ț i, a ș teptând cu atâta speran ț ă vorbele lui.
– Există ceva… spuse bătrânul, după o pauză lungă. Dar, nu ș tiu… e un lucru foarte greu ș i presupune sacrificii.
– Nu contează, spuseră cei doi.
– Orice ar fi, confirmă Toro Bravo.
– Bine, spuse vraciul, Nube Alta, vezi muntele din nordul satului nostru? Vatrebui să-l escaladezi singură ș i fără alte arme, în afară de o plasă ș i mâinile goale, ș i va trebui să vânezi cel mai frumos ș i mai viguros ș oim de pe munte. Dacă îl prinzi, va trebui să-l aduci aici viu, a treia zi după luna plină. Ai în ț eles?
Tânăra încuviin ț ă în lini ș te.
– Iar tu, Toro Bravo, continuă vraciul, va trebui să escaladezi MunteleTunetului, iar când vei ajunge pe culme, să găse ș ti cea mai mândră acvilă
dintre acvile ș i doar cu mâinile goale ș i cu o plasă va trebui să o prinzi fără să o răne ș ti ș i să o aduci în fa ț a mea, în aceea ș i zi în care vine Nube Alta… acum pleca ț i.
Tinerii se priviră cu tandre ț e ș i, după un surâs fugar, plecară să
îndeplinească misiunea primită, ea către nord, el către sud…
În ziua stabilită, în fa ț a cortului vraciului, cei doi tineri a ș teptau cu sacii de pânză în care se aflau păsările cerute.
