Încearcă să faci un exercițiu.
Alege pe cineva cu care crezi că ai o relație intimă și faceți fiecare, separat, o listă cu tot ce credeți că astăzi vă atrage la celălalt. Atenție, am spus ASTĂZI. Nu ce v-a atras când v-ați întâlnit, ci ceea ce vă place unul la altul acum. Apoi stați un timp împreună și comparați listele. Profitați pentru a pune situațiile în cuvinte. Este așa frumos să-l auzi pe celălalt spunând:
„Îmi place la tine…“
Din cele trei picioare, cel al atracției are o caracteristică specială: este singurul care nu are memorie.
Eu nu mă pot simți atras de ceea ce ai fost, ci de ceea ce ești.
Bineînțeles, îmi amintesc acea zi în care te-am cunoscut. Mă gândesc la acel moment și mă bucur să mi-l reamintesc. Este adevărat, dar nu este atracție, ci nostalgie.
Te pot iubi pentru ceea ce ai fost, pentru ceea ce ai reprezentat în viața mea, pentru povestea noastră. Am încredere în tine pentru ceea ce s-a întâmplat între noi, pentru ceea ce ai arătat că ești. Dar atracția funcționează în prezent pentru că este amnezică.
Cel de-al treilea picior al mesei este încrederea, iar pentru a vorbi despre aceasta, este necesară înțelegerea unor concepte anterioare.
Acum mulți ani, când mă gândeam prima dată la toate acestea în vederea prezentării subiectului în cadrul cursurilor de psihoterapie, am realizat o schemă care, deși nu reprezintă fidel realitatea absolută (ca toate schemele), ne va permite, sper, să înțelegem unele dintre relațiile noastre cu ceilalți.
Afirm că tocmai prelucrarea informațiilor pe care le avem asupra
interiorului și a exteriorului este cea care clasifică relațiile în trei grupe mari:
Relații cotidiene
Relații intime
Relații oneste
În relațiile din prima grupă, care constituie marea parte a relațiilor mele, eu sunt cel care decide dacă sunt sincer, dacă mint sau dacă ascund anumite lucruri. Eu sunt cel care decide cum acționează, și nu regulile obligatorii ale relației.
Dar cum? Este corect să minți? După douăzeci de ani, continui să mă
gândesc la ce am scris în Cartas para Claudia⁴: faptul că eu știu că pot minți transformă sinceritatea într-un lucru valoros.
În relațiile intime, în schimb, nu e loc pentru minciună. Pot spune adevărul sau îl pot ascunde, dar, prin definiție, aceste relații nu admit falsitatea.
Dar care este diferența dintre a minți și a ascunde?
A ascunde, în sensul de a nu spune, face parte din libertatea mea și din viața mea privată. Și a avea o relație intimă cu cineva nu înseamnă să
termin cu libertatea mea și nici cu dreptul meu la viață privată. A fi intim cu cineva nu înseamnă că eu nu mai pot rezerva un colțișor numai pentru mine.
Dacă am o relație intimă cu soția mea, atunci pactul este să nu o mint și nici ea să nu mă mintă. Să presupunem că mă întâlnesc cu fratele meu și am o discuție cu el și, dintr-un motiv anume, decid că nu vreau să-i povestesc Perlei ce am vorbit cu Cacho, pentru că presupun, să spunem, că el nu dorește acest lucru. Este evident că este dreptul meu de a nu-i spune ce am vorbit cu fratele meu dacă nu vreau, pentru că aparține vieții mele și, în orice caz, celei a fratelui meu. Dar când ajung acasă, fără nici un gând ascuns, soția mea îmi spune: „De unde vii?“ Avem un pact, nu ne mințim, așa că nu-i pot spune: „De la bancă“, pentru că ar fi fals. Atunci îi spun:
„M-am văzut cu fratele meu“, dorindu-mi să nu continue cu întrebările. Dar, în acest exemplu, ea îmi spune: „A… și ce mai spune fratele tău?“ Nu-i pot spune: „Nimic“, pentru că ar însemna să o mint. Nu pot să-i spun: „Nu pot să-ți spun“, pentru că și asta ar fi o minciună (de fapt, pot). Atunci, ce fac?
Nu vreau să-i povestesc, dar nici să o mint. Având în vedere că am o relație intimă cu ea, o legătură care permite să ascunzi, dar nu să minți, atunci îi spun, pur și simplu: „Nu vreau să-ți povestesc“. Ceea ce am vorbit cu Cacho aparține vieții mele personale și am decis să ascund subiectul discuției, dar nu sunt dispus să mint.
Nu ar fi mai ușor să-i spun o minciună inofensivă în loc să fac atâta caz?
Ceva de genul „el m-a rugat să nu povestesc“ sau „am vorbit despre afaceri“? Sigur că ar fi mai ușor. Dar deși pare un lucru minor, această
singură minciună va dărâma întregul eșafodaj al intimității noastre. Dacă
vei considera că ai dreptul să spui, când e cazul, o mică minciună, atunci nu voi putea ști niciodată dacă îmi spui adevărul.
La acest nivel al relației nu pot ști dacă îmi spui tot adevărul, dar am siguranța că tot ce îmi spui este adevărat.
Referitor la ultimul nivel, cel al onestității, rezerv acest spațiu acelor legături excepționale, una sau două în viață, pe care le stabilești cu prietenul sau prietena ta de suflet. O legătură în care nici nu poate fi vorba de a ascunde ceva.
Când vorbesc despre încredere în contextul intimității, mă refer la certitudinea a priori că nu mă minți. E posibil să decizi să nu îmi povestești ceva, să decizi să nu împă r tășești cu mine ceva, este dreptul și privilegiul tău, dar nu mă vei minți, ceea ce hotărăști să-mi spui este adevărul sau cel puțin ceea ce crezi cu onestitate că este adevărul. E posibil să te înșeli, dar nu minți.
Încrederea într-o relație intimă implică un grad de sinceritate atât de mare cu celălalt, încât eu nu mă gândesc la posibilitatea de a-l minți.
Este important să fii de acord cu această provocare: să îți dai seama că
iubirea, atracția și încrederea sunt lucruri care se întâmplă sau care nu se întâmplă. Și dacă nu se întâmplă, relația poate fi bună, dar nu va fi intimă și transcendentă.
Întotdeauna am spus că viața este o tranzacție necomercială, o tranzacție simplă, în care dai și primești. Intimitatea este foarte legată de ce anume dau și ce primesc. Iar acest lucru este uneori foarte greu de învățat.
Există oameni care trec prin lume crezând că trebuie să dea tot timpul, fără
a permite să li se dea nimic, crezând că, prin sacrificiul lor, contribuie la susținerea legăturii. Dacă ar ști cât este de oribil să te afli alături de cineva care dă tot timpul și nu vrea să primească, ar avea o mare surpriză.
Ei cred că sunt buni pentru că dau tot timpul, „fără să ceară nimic în schimb“. E foarte neplăcut să te afli lângă cineva care nu poate primi.
Una este să nu cer ceva în schimb pentru ceea ce dau și alt lucru, foarte diferit, este să refuz să primesc ce mi se oferă sau să refuz pentru că eu am decis că nu merit lucrul respectiv. În spatele mesajului se află „ceea ce-mi dai nu e de preț“, „opinia ta nu are valoare“, „ce ai tu nu are valoare“ și „tu nu știi“.
Trebuie să știm cât rău îi facem celuilalt refuzând să primim ce are să ne ofere acesta, din inimă.
