În ziua aceea am învă ț at ceva: aten ț ie la exper ț i. Dacă ai înotat într-un loc, dacă ț i-ai udat corpul într-un râu, dacă ai stat la soare pe un mal, nu-i lăsa pe exper ț i să te convingă că nimic din toate astea nu există. Ai mai multă
încredere în senza ț iile tale decât în exper ț i, pentru că exper ț ii sunt oameni care se dau foarte rar bătu ț i.
Câți copii au avut probabil de-a face cu astfel de experți care exclud legătura emoțională cu tații?
În ce râuri nu au înotat poate niciodată?
De fapt, ce contează ce spun psihologii? Ce contează ce spun eu, ce spun cărțile, ce contează ce va spune oricine? În iubire nu contează decât ce simte fiecare.
Pentru că fiecare știe perfect cât își iubește copiii, pentru că în orice caz acesta este Râul tău Pierdut, cel care nu se află pe nici o hartă.
Prima sarcină a soției mele nu a diagnosticat-o obstetricianul, ci medicul meu de familie. La un moment dat, în două săptămâni am pus 5 kilograme, aveam amețeli, îmi era greață și m-am dus la medicul meu. M-a consultat și mi-a zis:
– Nu cumva Perli e gravidă?
Eu i-am zis că nu, deoarece nici unul dintre noi chiar nu știa nimic. Așa că
m-am întors acasă și i-am spus soției:
– Ești cumva însărcinată?
– Nu, mi-a întârziat o săptămână, dar nu cred…
Și după opt luni s-a născut Demian.
Toți bărbații se simt invidioși din cauză că nu pot să-și poarte în pântece copiii, iar această invidie are multe nuanțe și se reflectă în multe atitudini.
Dar mai ales, într-o societate care încarcă bărbatul cu atât de multe responsa bilități, o societate care, în cazul unei sarcini, le spune femeilor:
„Ce noroc, te felicit“, iar bărbaților le spune: „S-a terminat cu distracția, bărbate, acum chiar că trebuie să te înhami la jug“… Eu mă întreb cum de nu-i vine bărbatului să o ia la fugă? Nu cumva noi suntem cei care condiționează aceste reacții, acordând un privilegiu atât de mare iubirii materne și îndepărtând figura iubitoare a tatălui?
Din punctul de vedere al specializării mele⁷, știu întotdeauna că există o tulburare gravă prealabilă la cineva care nu-și iubește propriul fiu. Dar știu, de asemenea, că nu este obligatoriu să existe o tulburare structurală severă
în cazul cuiva care nu-și iubește tatăl sau mama. Va suferi pentru faptul că
nu îi iubește, dar nu are în mod obligatoriu o tulburare de personalitate.
Ai putea crede că, datorită continuității genetice, acest fenomen de trăire a prelungirii se întâmplă numai în cazul copiilor biologici. Dar nu este așa.
Copiii adoptivi sunt iubiți exact la fel, cu aceeași intensitate și aceeași necondi ționalitate ca și copiii naturali, și asta e fantastic. Să adopți nu înseamnă să crești și nici să treci pe cineva oficial în livretul de familie, înseamnă să dai acestui nou copil ocazia de a fi o prelungire a ta.
Când adopt cu adevărat din inimă, îl simt pe copilul meu ca și cum ar fi o parte din mine, exact la fel, cu aceeași atitudine iubitoare și cu aceeași contopire extraordinară pe care o simt în cazul unui copil biologic.
Și așa cum ambii au venit în viața noastră printr-o decizie pe care am luat-o, tot astfel copiii noștri biologici sau cei adoptați sunt percepuți ca materializare a dorinței noastre și, de asemenea, ca reacție la vreo insatisfacție sau necesitate de reparare. De aceea îi condiționăm cu poveș -
tile noastre, cele bune și cele rele. Îi educăm pornind de la structurile noastre cele mai sănătoase și, de asemenea, de la partea noastră mai nevrotică, parte care, cum spun mereu mai în glumă, mai în serios, poate nu e chiar atât de rea pentru ei. Bieții mei copii, ce-ar fi fost dacă ar fi avut doi părinți normali, cărora să le lipsească un nivel rezonabil de nevroză?
Imaginați-vă! Să aterizeze fără nici un antrenament într-o lume plină de nevrotici, precum cea în care trăim… ar fi fost un martiriu.
Cu Perla și cu mine, copiii mei norocoși nu trebuie decât să iasă în stradă
și să spună:
A, e ca la mine acasă! Totul e bine!…
Au învățat să se descurce cu părinți nevrotici pentru a putea să se descurce în viață. O spun în glumă, dar e adevărat.
Copiilor noștri le prinde bine nevroza noastră pentru că, le place sau nu, vor trăi într-o societate nevrotică. Erich Fromm spunea: Dacă la cabinet ar sosi un om sănătos, rolul meu ar fi să-l nevrozez suficient pentru a putea trăi adaptat.
Divorțul părinților
Înainte de a fi adulți, copiii sunt aproape exclusiv responsabilitatea noastră, ceea ce implică un anumit angajament de a susține instituția familială, spre binele lor.
Când colegii mei, mai bătrâni decât mine, parcurgeau începuturile psihologiei, linia era mai simplistă în ceea ce privește despărțirea: Întotdeauna e mai bine pentru copii să-și vadă părinții fericiți și separați decât împreună și certându-se.
Se vorbea cu un exces de degajare, cu o anumită ușu rință care friza lipsa de onestitate și care astăzi ne surprinde. Noi, terapeuții, ne-am schimbat mult.
În zilele noastre, nu mai suntem la fel de siguri că este întotdeauna așa.
La fel ca majoritatea persoanelor care lucrează cu cupluri, sunt de părere că
structura familială și relația de iubire dintre tată și mamă în raport cu copiii (mai ales când sunt mai mici) sunt importante pentru stabilirea identității lor și, în consecință, pentru sănătatea lor viitoare.
Nimeni nu știe cu siguranță efectele pe care le poate avea asupra psihicului unui copil mai mic de doi ani despărțirea părinților săi. Dacă părinții nu vor
„trage de copil“, consecințele vor fi cel mai probabil ușoare. Bineîn țeles, chiar și atunci când posibilitatea de a face rău este mică, sunt de părere că
trebuie să fim atenți cu această responsabilitate, începând din momentul în care luăm hotărârea de a avea copii.
