Un cuplu vine la mine la cabinet ș i îmi spune:
– Ne vom căsători, dorim să avem copii…
Atunci eu le spun:
– Ș ti ț i că, dacă ve ț i avea un copil, nouă luni plus doi ani de aici încolo nu vă ve ț i putea despăr ț i, indiferent ce se întâmplă între voi?
– Cum adică nu ne putem despăr ț i? Cine spune asta?
– Eu.
Chiar dacă nu mă ascultă, este convingerea mea și de aceea îi previn.
Insist: amenințarea pe care o reprezintă pentru un copil o situație de acest gen este incomensurabilă.
Dă-ți seama.
A avea un copil este minunat, dar nu e ușor și implică o răspundere sporită, care ar trebui să fie, într-o formă graduală, enormă până când împlinește doi ani, prioritară până când împlinește cinci, specială până când împlinește zece, mare până la cincisprezece și suficientă până când are douăzeci și cinci.
Și după aceea?
După aceea, faci ce vrei cu viața ta. Adevărul este că, prin ceea ce faci, nu vei schimba mare lucru din ceea ce copilul tău este, gândește și spune.
Este mai bine ca părinții să continue să se certe și să-și arunce farfurii în cap unul altuia?
Depinde de situație, spun eu.
Există situații și situații. Dacă tati o aleargă pe mami cu un cuțit prin casă, este mai bine să se despartă, fără îndoială. Dacă lucrurile nu stau astfel, va trebui analizată fiecare situație. Bineînțeles, nu e suficientă celebra formulă
„nu ne mai iubim“…
Îmi amintesc că, acum câ ț iva ani, în cursul unei pregătiri practice pentru a deveni psihoterapeut de familie, am asistat din spatele unui geam la o ș edin ț ă de terapie de cuplu, condusă de un coleg genial.
El ș i ea, în vârstă de aproximativ douăzeci ș i cinci de ani, î ș i expuneau problemele, mai mult sau mai pu ț in similare: „Nu mai merge. Vrem să ne despăr ț im… s-a terminat“. Psihoterapeutul a întrebat care era vârsta copiilor, ș i femeia a răspuns: „Cel mare are trei ani ș i feti ț a are ș ase luni“. Atunci terapeutul a sugerat că despăr ț irea ar putea să le facă rău copiilor, iar so ț ul a spus: „Dar nu suntem ferici ț i…“
„Dacă nu sunte ț i ferici ț i – spuse colegul –, pentru starea voastră de bine trebuie să vă despăr ț i ț i, dar mă întreb cine se va ocupa de nefericirea copiilor. Nu sunte ț i ferici ț i? Suporta ț i situa ț ia, a ș tepta ț i pu ț in, căuta ț i un mod de convie ț uire, fi ț i civiliza ț i… Îmi pare rău, dar este o chestiune de respon sabilitate pe care trebuie să v-o asuma ț i. Dacă nu voia ț i să v-o asuma ț i, trebuia să vă gândi ț i înainte. Astăzi e târziu. Poate va veni din nou momentul, dar mă îndoiesc că a venit acum. Eu în ț eleg… Există
evenimente neprevăzute. Nu a ț i putut să evita ț i, nu a ț i vrut să evita ț i, sunte ț i doi zăpăci ț i iresponsabili, nu v-a ț i gândit, v-a scăpat, a ș a v-a venit, a ț i gre ș it calculele… Ce păcat… dar acum, acum asuma ț i-vă răspunderea.
Nimic din ce spune ț i nu este o scuză pentru face rău unor fiin ț e fără
apărare… Îmi pare rău.“
Și eu sunt de acord. Înainte de a se despărți, trebuie făcută o evaluare foarte serioasă. Mai ales atunci când copiii au mai puțin de doi ani. Renunțați la prostia pe care o susțin cei care habar nu au: „Cu cât mai devreme, cu atât mai bine“. Nu cred.
Nu trebuie să minimalizăm răul care se poate face unui bebeluș, care este ca un burete și care, chiar dacă înțelege totul, nu poate întreba nimic.
Un cuplu care are copii de orice vârstă nu ar trebui să se despartă până
când nu a epuizat toate resursele… Toate.
Desigur, sunt situații în care nu mai este nimic de făcut. Resursele se epuizează, și cuplul se desparte. Iar în ciuda rezervelor mele privitoare la despărțire, după ce s-a consumat, cred că este bine de știut că viața nu se termină cu un eșec doar pentru că a căzut un proiect.
Dacă părinții nu au vrut, nu au putut sau nu au știut să rămână împreună
pentru copii, este bine să te gândești că tata și mama pot fi iubiți de altă
persoană; că pot ajunge să formeze un nou cuplu. Iar copiii apreciază acest lucru, chiar dacă la început se opun.
Pentru că dacă mama, de exemplu, va rămâne singură pentru totdeauna, copiii vor sfârși prin a-l acuza pe tată de acea singurătate.
Copiii cresc
Atunci când se formează un cuplu și decide să aibă copii, deși nu se gândește la ceea ce se va întâmpla, își asumă o responsabilitate fantastică, dar și dramatică pentru viitor. Și folosesc acest cuvânt pentru că
întotdeauna este dramatic să-mi dau seama că acela pe care îl iubesc la fel ca pe mine însumi sau mai mult mă va abandona, mă va critica, mă va disprețui, va decide la un moment dat să-și trăiască viața fără mine.
Iar asta este ceea ce vor face copiii noștri, ceea ce trebuie să facă, ceea ce trebuie să-i învățăm să facă. Cu puțin noroc, îi vom vedea abandonând cuibul, deși își asumă neajunsurile nefericirii noastre și deși uneori trebuie să sufere condiționările reușitelor noastre.
Îți recomand un mic exercițiu.
Ia o foaie de hârtie și împarte-o în două coloane: una cu titlul „Am primit“, și cealaltă – „Mi-a lipsit“. În prima coloană, scrie tot ce ai primit în casa părinților, iar în cea de-a doua, tot ceea ce crezi că ți-a lipsit.
Dacă eu aș fi în situația de a scrie despre mine, aș spune că am primit multă dragoste, îngrijire, protecție, stimulare, reguli și conștiința importanței muncii; și aș spune că mi-au lipsit prezența, recunoașterea, mângâierile și jocul.
Aceasta este povestea mea, așa cum mi-o spun eu; a ta va fi diferită.
Lucrurile pe care le-am primit și lucrurile care mi-au lipsit au condiționat modul meu de a fi în lume. Fără îndoială, cel care sunt este clar determinat de lucrurile pe care le-am primit și de acele lucruri care mi-au lipsit.
