Chiar dacă este adevărat că, procentual, există mai mulți copii abandonați de tați decât de mame, ar trebui văzut dacă acest lucru demonstrează că tații sunt incapabili de a-și iubi copiii ca pe o prelungire a sinelui sau este efectul unei derivări sociale, în care locul care i se dă tatălui motivează
această atitudine.
Dacă i-am lăsa pe tați să simtă lucrurile pe care mamele spun că le simt în exclusivitate, poate nu ar exista atâția tați care își abandonează
copiii.
Dacă mama crede că are în mod univoc drept și posesie asupra copiilor, iar societatea o girează, ce loc îi rămâne tatălui? Răspunderea tatălui este întreținerea economică, iar cea a mamei sunt îngrijirea și prezența afectivă.
Astfel, structura socială spune că mama nu poate fi despărțită de copil, pe bună dreptate, și că tatăl, în schimb, poate fi despărțit de copil, nu știu din ce considerente.
Și, bineînțeles, asta o spun experții. Îi putem crede?
În filmul Tentația, un bărbat ce pare venit de la țară spune în instanță
următoarea poveste:
Când aveam opt ani, am găsit Râul Pierdut. Nimeni nu ș tia unde e, nimeni din districtul meu nu ș tia să spună cum să ajungi acolo, dar to ț i vorbeau despre el. Când am ajuns pentru prima dată la Râul Pierdut, mi-am dat imediat seama că mă aflam acolo. Î ț i dai seama când ajungi. Era locul cel mai frumos pe care îl văzusem vreodată, erau copaci care se prăvăleau peste râu, iar pe ș ti enormi înotau în apele limpezi! A ș a că m-am dezbrăcat, m-am aruncat în râu, am înotat printre pe ș ti, am sim ț it strălucirea soarelui în apă ș i am sim ț it că eram în paradis. După ce am petrecut a ș a toată
după-amiaza, am lăsat semne tot drumul până am ajuns acasă ș i acolo i-am spus tatălui meu:
– Tată, am găsit Râul Pierdut.
Tata m-a privit ș i imediat ș i-a dat seama că nu min ț eam. Atunci m-a mângâiat pe cap ș i mi-a spus:
– Eu aveam cam vârsta ta când l-am văzut prima dată. Nu am reu ș it să mă
întorc niciodată la el.
Iar eu i-am spus:
– Dar eu am marcat drumul, am lăsat urme ș i am tăiat crengi, a ș a că
putem să ne întoarcem împreună.
Ziua următoare, când am vrut să mă întorc, nu am reu ș it să găsesc marcajele pe care le făcusem, iar râul a devenit pierdut ș i pentru mine. Mi-au rămas amintirea ș i senza ț ia că trebuia să-l mai caut o dată.
După doi ani, într-o seară de toamnă, am plecat către administra ț ia parcurilor din district, pentru că tata trebuia să- ș i găsească de lucru. Am coborât la un demisol ș i în timp ce tata a ș tepta la rând ca să intre la interviu, am văzut că pe un perete era o hartă enormă care reproducea fiecare loc din ț inut: fiecare munte, fiecare râu, fiecare formă de relief se aflau aici. A ș a că m-am apropiat cu fra ț ii mei, care erau mici, ca să încerc să găsesc Râul Pierdut ș i să li-l arăt ș i lor. Am căutat ș i am căutat, dar fără succes.
Atunci s-a apropiat un paznic voinic, cu mustă ț i, care mi-a spus:
– Ce cau ț i, băiete?
– Căutăm Râul Pierdut, am spus eu, sperând că mă va ajuta.
Dar omul a răspuns:
– Nu există a ș a ceva.
– Cum să nu existe? Eu am înotat în el.
Atunci el mi-a spus:
– Ai înotat în Râul Ro ș u.
Ș i eu i-am spus:
– Am înotat în amândouă ș i ș tiu diferen ț a.
Dar el a insistat:
– Acel loc nu există.
Chiar atunci s-a întors tata, l-am tras de mânecă ș i i-am zis:
– Spune-i, tati, spune-i că există Râul Pierdut.
Ș i atunci domnul în uniformă spuse:
– Ascultă, copile, această ț ară depinde de fidelitatea cu care hăr ț ile redau realitatea. Orice lucru care există ș i nu este aici, pe harta serviciului oficial de administrare a parcurilor din Statele Unite, este o amenin ț are la adresa securită ț ii ț ării. A ș a că, dacă harta asta spune că Râul Pierdut nu există, Râul Pierdut nu există.
Eu îl tot trăgeam de mânecă pe tata ș i i-am spus:
– Tati, spune-i…
Tata avea nevoie de locul de muncă, a ș a că ș i-a plecat capul ș i a spus:
– Nu, fiule, el este expertul, dacă el spune că nu există…
