Lista ta face să fii într-un anumit mod. Și ai fi fost altfel dacă ai fi primit și ți-ar fi lipsit alte lucruri.
Acum să tragem concluzia după acest exercițiu.
Când voi pleca din casa părinților mei pentru a merge în lume să-mi caut propria viață, voi avea tendința (nu condi ționarea absolută) de a alege pe cineva, sau pe mai mulți, care în principiu îmi pot da ceea ce mi-a lipsit.
Cum aș putea să nu mă duc să-i caut pe cei care să-mi dea lucrurile care mi-au lipsit?
Și atunci, în mod sigur, eu, Jorge Bucay, am plecat în lume să caut pe cineva care să fie mereu prezent, care să mă aprecieze și să mă recunoască, să îmi dea mângâierile care uneori mi-au lipsit și care să se joace și să se distreze cu mine (ceea ce-mi aduc aminte că mi-a lipsit).
Când creștem, în loc să transformăm această lipsă într-o acuzație la adresa părinților, plecăm în căutarea a ceea ce simțim că ne-a lipsit.
Fără îndoială, modul nostru de a evalua ceea ce ne-a lipsit este condiționat de ceea ce suntem, dar nu mai este vorba despre părinții mei, ci despre mine.
Acest joc există pentru a arăta cum istoria mea îmi poate condiționa libertatea de a alege, dar și de a stabili că această libertate nu se poate evita.
Și dacă este sigur că plec să caut ceea ce mi-a lipsit, este sigur și că ceea ce ofer cu mai multă generozitate este ceea ce am primit. Și atunci, chiar dacă
sună incoerent, în schimbul tuturor cerințelor mele, voi avea tendința de a oferi iubirea mea, îngrijirea mea, protecția mea, stimularea mea, regulile mele și conștiința mea privind importanța muncii.
Iar acesta este modul meu de a fi în lume.
Plecăm în lume pentru a căuta ceea ce ne-a lipsit, oferind în schimbceea ce am primit.
Iar eu sunt foarte mulțumit să ofer iubirea mea, îngrijirea mea, protecția și normele mele când celălalt vine și îmi spune: iată-mă, te recunosc, vino să
te mângâi, hai să ne jucăm… Nu e nimic rău în asta.
Ceea ce nu ar fi foarte sănătos ar fi ca eu să răspund supărat:
A, nu. Nu e momentul! Pentru că acum… trebuie să muncesc!…
Uneori, diferența dintre lucrurile pe care le cerem și cele pe care le oferim în schimb poate fi foarte mare. Desigur, poți alege să dai în schimb alte lucruri decât cele pe care le-ai primit în casa părinților. Deși tendința naturală este să dai aceste lucruri, totuși ai crescut, te-ai hrănit, ai învățat.
Poate am norocul de a descoperi că, deși există o con diționare cu privire la ceea ce am primit, mă pot cunoaște și elibera de aceasta pentru a da ceea ce aleg să dau; și dacă nu pot face singur acest lucru, pot cere ajutor.
Atenție, „ajutor“ nu este sinonim cu „terapie“; este mai mult, din nefericire există lucruri pe care terapia nu le arată, lucruri pe care trebuie să le înveți trăind viața. Referitor la aceste lucruri, psihoterapeutul este util când
celelalte situații în care aș putea primi ceea ce îmi trebuie au eșuat. Numai atunci.
Iar în ciuda a ceea ce ați putea crede, cea mai mare parte a colegilor mei sunt de acord cu acest lucru și își asumă cu vocație și responsabilitate rolul reparator sau de substitut de care are nevoie pacientul. Cred că atunci când cineva nu a primit acasă, la părinții săi, aceste lucruri care i-au lipsit, le va căuta în afară. Și cine caută în realitate găsește întotdeauna. Adevărul este că singura posibilitate ca o persoană să primească ceva de la terapie este să
relaționeze uman cu psihoterapeutul. Nu se întâmplă prin intermediul unei tehnici, ci prin legătura sănătoasă dintre ei.
Odată, în cadrul unui grup terapeutic, o femeie care era foarte afectată și îndurerată, într-o situație personală foarte complicată, a făcut exercițiul în fața grupului. S-a gândit mult și a spus: „Ce am primit?“ Și a scris:
„Nimic“. Și a adăugat: „De aceea mi-a lipsit: Totul“.
Când a făcut acest lucru, a trebuit să-și dea seama că trăia pe lumea aceasta pretinzând „totul“, fără să dea „nimic“ în schimb.
Bineînțeles că nu găsea ceea ce avea nevoie.
Bineînțeles că își plângea tot timpul convingerile și singurătatea.
Bineînțeles că se plângea de nedreptatea faptului că nimeni nu voia să-i dea ceea ce avea nevoie.
Pentru că era pusă în această situație: căuta pe cineva care să-i dea „totul“
în schimbul a „nimic“.
Viața este o tranzacție: a da și a primi sunt două fețe ale aceleiași monede.
Dacă moneda are o singură față, este falsă, oricare ar fi fața care lipsește. În orice caz, atunci când cineva nu vrea să primească „nimic“, dând „totul“ în schimb, situația este dramatică.
Era odată, la marginea unui sat, un copac uria ș ș i frumos care trăia oferind cu dărnicie tuturor celor care se apropiau răcoarea umbrei sale, aroma florilor ș i cântecul fermecător al păsărilor care î ș i făceau cuib între ramurile sale.
Copacul era iubit de to ț i locuitorii satului, dar mai ales de copii, care i se că ț ărau pe trunchi ș i se legănau între ramuri cu complicitatea lui plăcută.
De ș i copacul prefera compania celor mai mici, printre ace ș tia se afla un copil care era preferatul său. El apărea întotdeauna spre seară, când ceilal ț i plecau.
– Bună, micule prieten, spunea copacul ș i cu mare efort î ș i pleca crengile la pământ pentru a-l ajuta pe copil să se ca ț ăre, îngăduindu-i să taie câteva mlădi ț e tinere ca să- ș i facă o coroană de frunze, de ș i îl durea pu ț in.
Copilul se legăna cu plăcere ș i îi povestea copacului ce i se întâmpla acasă.
Odată cu trecerea timpului, când copilul a devenit adolescent, de la o zi laalta, a încetat să mai viziteze copacul.
După ni ș te ani, într-o seară, copacul îl văzu venind de departe ș i-l strigă
cu entuziasm:
