Trebuie să începem să conștientizăm această situație pentru a ne concentra mai mult pe a transmite tot ce transmitem punând mult accent pe valori și pe lucrurile în care credem, dar știind că vor trebui să le adapteze la propria lume, să le traducă după propriile coduri. Nu vor putea să le ia exact așa cum le transmitem.
De câte ori vorbesc despre aceste lucruri în vreo prelegere, cineva sare și spune:
Nu, pentru că genera ț ia mea a fost cea mai asuprită…
Toate generațiile cred că sunt etalonul, că au suferit cel mai mult… nu există nici o generație care să nu-mi fi spus asta.
Sigur, cum să nu sară! Sar pentru că eu le spun: Toate eforturile voastre sunt inutile. De ce nu încetați să-i mai chinuiți pe bieții copii?
Generația noastră de părinți nu este cea mai sacrificată, cea mai sacrificată
este cea a părinților mei. De ce? Pentru că generația care azi are între 70 și 80 de ani este cea care a suferit îngrozitoarea schimbare de ierarhii.
Când tatăl meu era copil, ș i acasă se gătea pui, ceea ce era un adevărat eveniment, bunica mea punea puiul pe masă, ș i bunicul, căruia îi plăceau pulpele, înhă ț a cele două pulpe de pui, ș i le punea lui în farfurie ș i lăsa rămă ș i ț ele pentru copii. Ș i nimănui nu-i trecea prin minte să pună sub semnul întrebării dreptul bunicului meu. Era dreptul capului de familie să
se servească primul.
Când tatăl meu a avut propriii copii, s-au schimbat regulile! Atunci, mamaservea puiul… o pulpă pentru fratele meu… alta pentru mine… ș i lăsa restul pentru el… Săracul! Nu a putut niciodată în via ț a lui să aleagă! I-au schimbat regulile! E aproape o răutate!
Ceea ce i s-a întâmplat generației tatălui meu nu are nici o legătură cu ceea ce ni s-a întâmplat nouă.
Generația noastră a fost privilegiată. La fel și cea a copiilor noștri.
Noi am avut posibilitatea de a alege. Părinții noștri, niciodată!
Bunicul meu, care nu a fost privilegiatul când era mic, a fost în schimb când s-a făcut mare. Adică, la un moment dat, a dat lovitura. Și noi la fel. Părinții care s-au născut în primul sfert de secol, nu! Aceia nu au reușit niciodată.
Familia ca trambulină
Casa în care am trăit în copilărie și persoanele cu care am împărțit viața de familie au fost trambulina către viața mea de adult.
Familia este întotdeauna o trambulină și, la un moment dat, trebuie să ne urcăm pe ea și să sărim în lumea de toate zilele.
Sunt cazuri în care, sărind de pe trambulină, rămân agățat, dependent și, în cele din urmă, nu-mi fac niciodată propria călătorie.
Ce bine ar fi dacă am îndrăzni să sărim de pe trambulină într-un mod spectaculos!
Acest lucru este posibil dacă trambulina e rezistentă. Dacă relația de familie este sănătoasă. Dacă partenerul te susține.
Această trambulină are patru piloni fundamentali. Sunt atât de importanți, încât dacă nu sunt solizi, nici un copil nu poate merge pe ea fără să cadă.
Primul pilon este iubirea
Copilul care nu s-a simțit iubit de părinți va avea o poveste gravă în spate: îi va fi foarte greu să ajungă să se iubească pe sine. Iubirea de sine se învață
prin iubirea pe care o primești de la părinți. Nu înseamnă că nu se poate învăța în altă parte, doar că acesta este cel mai bun loc în care se învață.
Bineînțeles, un copil care nu a fost iubit nu poate iubi și, dacă s-ar întâmpla astfel, de ce ar ieși să se întâlnească cu ceilalți?
Trambulina care nu are acest pilon este periculoasă. E greu să mergi pe ea.
Este o trambulină instabilă.
Al doilea pilon este aprecierea
Dacă familia nu a avut rezerve importante de autoapreciere, dacă părinții se considerau neimportanți, atunci și copilul se va considera neimportant.
Dacă vii dintr-o casă în care nu ești apreciat, îți va fi foarte greu să te apreciezi. Familiile cu un bun nivel de stimă de sine au trambuline adecvate. După cum spune Virginia Satir: „În familiile bune, stima de sine se simte la ea acasă“. Altfel spus, tații cred că sunt persoane valoroase, cred că și copiii sunt valoroși, tata crede că mama este valoroasă, mama crede că tata este valoros, tata și mama cred că familia lor este valoroasă, și ambii sunt mândri de grupul pe care l-au format.
Când un copil ajunge acasă și spune: „Ce frumoasă e familia asta!“, știm că
acolo trambulina este intactă.
Când copilul vine acasă și spune: „Mă pot duce să stau la mătușa
Margarita?“… avem probleme.
Când un părinte îi spune copilului: „De ce nu te duci să stai la mătușa Margarita?“, și aici este ceva complicat la mijloc.
Al treilea pilon este cel al normelor
Normele trebuie să existe, cu singura condiție să nu fie rigide, ci flexibile, elastice, discutabile și negociabile. Dar trebuie să existe.
Așa cum cred că, într-o familie, regulile există pentru a fi încălcate și că va fi obligația noastră să stabilim altele, cred și că acest proces trebuie să se sprijine pe o perioadă în care maturizarea s-a învățat într-un mediu sigur și protejat. Acesta este mediul familial. Normele sunt cadrul siguranței și
predictibilității necesare dezvoltării mele. O casă fără norme generează o trambulină pe care copilul nu se poate așeza pentru a sări…
Ultimul pilon este comunicarea
