Pentru ca saltul să fie posibil, este necesară o comunicare onestă și permanentă.
Nici un subiect nu a fost tratat mai detaliat în cărțile de psihologie decât comunicarea. Citiți-le împreună cu partenerul, discutați-le cu copiii voștri, vorbiți despre ele împreună, cu televizorul stins… Acesta este un mod de a consolida comunicarea, dar nu este cel mai important. Modul fundamental este cel care începe cu întrebările puse din inimă: „Cum ești? Cum ți-ai petrecut ziua? Vrei să stăm de vorbă?…“
Iar pe acest pilon, exclusiv pe acest pilon, se sprijină posibilitatea de a repara ceilalți piloni.
Iubire, apreciere, norme și comunicare: de pe această trambulină, copilul sare către propria viață, pentru a parcurge mai întâi calea autodependenței, iar apoi calea întâlnirii cu ceilalți.
Gândește-te la casa ta… Ce piloni erau fermi? Care erau puțin instabili?
Care au lipsit?
Și, odată făcut saltul de pe trambulină, în calitate de fiu trebuie să știu că
viața mea depinde acum de mine, că răspund de ceea ce fac, că îi eliberez pe părinții mei de orice angajament, în afara celui afectiv, de orice obligație pe care ei ar putea crede că o au față de mine. Că mă eliberez de orice
obligație și de orice datorie pe care cred că o am față de ei. Vor păstra iubirea față de mine, dar nu obligațiile. Afirm acest lucru fiind perfect conștient de ceea ce spun. Tot ceea ce un tată sau o mamă va dori să le ofere copiilor după ce au devenit adulți va ține de propria decizie de a le oferi, dar nu va fi niciodată obligația sa. Desigur, până la sfârșitul adolescenței lor avem obligații față de copiii noștri, aici nu este vorba de decizie.
Dacă o va întreba cineva pe mama mea care sunt membrii familiei sale, va spune cu siguranță: „Familia mea este compusă din soțul meu, cei doi fii ai mei, cele două nurori și cei trei nepoți“. Dacă mă vei întreba pe mine din cine e compusă familia mea, eu voi spune: „Soția mea și cei doi fii“, nu voi spune: „Soția mea, cei doi fii, mama și tata“.
Aceasta nu înseamnă că mama nu face parte din familia mea sau că nu țin la ea.
Mama mea dorește în continuare să fim toți o familie și are dreptate.
Dar, pentru ea, lucrurile stau într-un fel, iar pentru mine altfel.
Ca părinte, trebuie să știu că trambulina trebuie să fie pregătită pentru plecarea copiilor mei, pentru că întâlnirea cu ei este întâlnirea până la trambulină. Apoi va trebui să construim noi întâlniri, fără obligații, nici obediențe, întâlniri care se sprijină numai pe libertate și pe iubire.
Când copilul se face mare, ca părinți trebuie să ne asumăm ultima lui naștere.
Copilul se naște de mai multe ori. O dată, când vine pe lume, apoi când merge la școala primară și pleacă prima oară de acasă, când merge prima dată în tabără și doarme în afara casei, când are primul iubit sau prima iubită, când e admis la liceu, și pe urmă când se încheie adolescența și decide să părăsească definitiv casa părintească.
La ultima naștere, în sfârșit îi dăm copilului nostru licența de adult.
Presupunem că este autonom, că nu trebuie să ceară voie ca să facă ce vrea.
La un moment dat, îi dăm un ultim ghiont, îi dorim tot ce e mai bun și, începând de aici înainte, îi predăm comanda.
Ești răspunzător pentru tine însuți, răspunzi de cum îți merge, ai răspunderea de a-ți hrăni familia, răspunzi de plata școlarizării, ai răspunderea tuturor lucrurilor pe care le dorești pentru tine și pentru ai tăi și renunți la lucrurile pentru care nu poți să-ți asumi răspunderea.
Acum câțiva ani, am avut ca pacienți un cuplu care avea un fiu pe care dorea să-l ajute. Erau „atât de buni“…
Fiul era medic, absolvise recent și câștiga 1 200 de pesos la spitalul unde lucra, iar nora câștiga 700, ca educatoare la școala din cartier. Împreună
ajungeau la aproape 2 000 de pesos, ceea ce nu este puțin. Dar cei patru părinți, care îi iubeau atât de mult, s-au pus de acord și le-au făcut cadou
„copiilor“ un apartament în Libertador y Tagle, care îi costa 1 650 de pesos pe lună.
Care este ajutorul pe care îl dăm acestor copii?
După ce aceștia plătesc întreținerea, lumina, gazul și telefonul, nu le mai rămâne nici un peso ca să trăiască. Iată ajutorul unor părinți buni, un lucru fără sens sau, mai rău, cu un sens nefast: să-i transforme pe copii în sclavi care depind de părinți.
Trebuie să învățăm să terminăm cu rolul de tată și cu rolul de fiu. Asta înseamnă să uiți de funcție și să te concentrezi pe sensul iubirii. Toate obligațiile reciproce pe care le aveam (ale mele: să te susțin, să te sprijin financiar, să te ajut etc., și ale tale: să mă asculți, să îmi ceri permisiunea, să
faci ceea ce-ți spun) s-au terminat.
Trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să greșească, să treacă prin câteva greutăți și să suporte unele renunțări, să-i lăsăm să fie frustrați și să-i doară, să învețe să își pună limite când e cazul. Să renunțe să le ceară
părinților să le pună limite, ca să nu facă ei acest lucru.
Mi-ar plăcea să am siguranța că Demián și Claudia vor putea să se descurce în viață atunci când eu nu voi mai fi. M-ar liniști foarte mult. Voi face tot ce este necesar pentru a vedea, înainte de plecarea mea, cât de bine se descurcă
fără mine.
Ceea ce au nevoie copiii noștri este să facem tot posibilul ca să nu aibă
nevoie de noi. Acesta este rolul nostru de părinți.
Copiii mei sunt frați
Gândindu-mă la acest capitol din carte, mi-am dat seama cât de puțin s-a pus accentul, în bibliografia referitoare la familie, pe relația dintre frați.
Un lucru misterios, dacă ne gândim că învățarea acestei legături reprezintă
cu adevărat prima experiență pe care o avem cu un egal al nostru, în care credințele și condiționările pe care ni le va imprima educația noastră vor avea, fără îndoială, greutate în toate celelalte relații de grup sau individuale pe care le vom întâlni în viață.
În afara faptului menționat al egalilor, subiectul fraților este foarte important dintr-un motiv anume: un frate este din multe puncte de vedere singurul martor al istoriei copilăriei noastre. Prietenii și colegii mei de școală nu erau prezenți atunci când s-au petrecut acele lucruri care poate l-au rănit pe copilul care am fost.
Și dincolo de faptul că amintirea este atenuată de selectivitatea noastră și că