Talmud
Stima de sine și egoismul sunt considerate, în general, termeni antagonici, deși ambii împărtășesc un sens foarte asemănător: ideea de a se iubi pe sine, de a se aprecia, de a se recunoaște și de a se ocupa de sine.
O veche poveste spune că a fost odată un domn slab de minte, care tottimpul î ș i pierdea lucrurile. Într-o zi, cineva i-a spus:
– Ca să nu mai pierzi lucrurile, tot ce trebuie să faci este să î ț i notezi unde le la ș i.
În acea seară, când să se bage în pat, luă o foaie de hârtie ș i se gândi:
„Ca să nu pierd lucrurile…“
Î ș i scoase căma ș a, o puse pe umera ș , apucă un creion ș i scrise: „căma ș a pe umera ș “; î ș i scoase pantalonii, îi puse la picioarele patului ș i scrise:
„pantalonii la picioarele patului“; î ș i scoase pantofii ș i scrise: „pantofii sub pat“; ș i î ș i scoase ciorapii ș i scrise: „ciorapii în pantofii de sub pat“.
În diminea ț a următoare, când s-a trezit, î ș i căută ciorapii unde scrisese că
îi lăsase, îi găsi ș i ș i-i puse, pantofii unde scrisese, îi găsi ș i ș i-i puse; acela ș i lucru se întâmplă cu căma ș a ș i pantalonii. Ș i atunci se întrebă:
– Ș i eu unde sunt?
Se căută în listă o dată ș i încă o dată ș i, cum nu se văzu scris pe foaie, nu s-a mai găsit niciodată pe el.
Uneori, semănăm foarte mult cu acest domn nătâng. Știm unde este fiecare lucru și fiecare persoană la care ținem, dar de multe ori nu știm unde ne aflăm noi. Am uitat unde este locul nostru în lume. Putem imediat găsi locul celorlalți, locul pe care ceilalți îl au în viața noastră, și uneori chiar putem
defini locul pe care îl avem noi în viața celorlalți, dar uităm care este locul pe care noi îl avem în propria viață.
Ne place să afirmăm că nu am putea trăi fără unele dintre ființele iubite. Eu propun să ne însușim fraza ironică prin care sintetizez adevărata legătură cu mine:
Nu pot trăi fără mine.
Primul lucru care ne trece prin minte să îl facem cu cineva la care ținem este să avem grijă de el, să ne ocupăm de el, să-l ascultăm, să-i aducem lucrurile care îi plac, să avem grijă să se bucure de viață și să-i oferim ceea ce-și dorește cel mai mult, să-l ducem în locurile care îi plac cel mai mult, să simplificăm lucrurile ca să-i cruțăm eforturile, să-i oferim confort și înțelegere.
Când celălalt ține la noi, face exact același lucru.
Acum, mă întreb: de ce să nu facem aceste lucruri cu noi înșine?
Ar fi bine să am grijă de mine, să mă ascult, să am grijă să-mi fac câte o plăcere, să-mi simplific viața, să-mi ofer lucruri care îmi plac, să caut să-mi fie comod în locurile în care mă aflu, să-mi cumpăr hainele care îmi plac, să
mă ascult și să mă înțeleg.
Să mă port cu mine așa cum mă port cu cei la care țin cel mai mult.
Dar, evident, dacă modul meu de a-mi arăta iubirea este să mă las la cheremul celuilalt, să împărtășim cele mai rele lucruri și să-i ofer viața mea ca sacrificiu, cu siguranță modul meu de a relaționa cu mine va fi să îmi complic viața, de dimineață până seara.
Lumea de azi bate la ușa noastră pentru a ne anunța că modelul pe care îl urma bunica (viața înseamnă să te naști, să suferi și să mori) nu numai că e
o minciună, dar este și rău-intenționat (le face jocul unor comercianți de suflete).
Am vorbit mult pe această temă în ultimii ani, și mare parte a acestor concepte sunt publicate deja în cartea mea, De la autoestima al egoismo [De la stima de sine la egoism]⁸, la care fac trimitere, ca să nu mă repet.
Dacă e cineva care ar trebui să fie cu mine tot timpul, acest cineva sunteu.
Și, pentru a putea fi cu mine, trebuie să încep prin a mă accepta așa cum sunt. Iar asta nu înseamnă să renunț să mă schimb cu trecerea timpului.
Înseamnă să pun altfel problema. Pentru că, în fața unei caracteristici ale mele care nu-mi place, există întotdeauna două căi pentru a rezolva problema.
Prima, cea mai frecventă, este soluția clasică: să încerc să mă schimb.
A doua cale, cea pe care o propun, este să încetez să detest această
caracteristică și, ca unică atitudine, să permit ca această situație să se schimbe de la sine.
Chiar și pentru a schimba ceva, calea începe cu adevărat atunci când încetez să mă opun. Niciodată nu voi slăbi, dacă nu accept că sunt gras.
Exemplul pe care îl dau întotdeauna este o poveste reală, al cărei protagonist sunt eu:
Sunt destul de distrat. Când aveam primul cabinet, îmi uitam cheile foartedes, ș i atunci ajungeam la u ș ă ș i îmi dădeam seama că mi-am uitat inelul de chei acasă. De aici se isca o adevărată problemă, pentru că trebuia să
merg la lăcătu ș , să-l rog să-mi deschidă, să-mi facă un duplicat al cheii, o întreagă poveste.
A doua oară când mi s-a întâmplat, am decis furios că nu era posibil să mise mai întâmple. A ș a că mi-am pus un bilet pe parbrizul ma ș inii, pe care am scris: „chei“. Mă urcam în ma ș ină, vedeam biletul, mă întorceam acasă ș i îmi luam cheile. A func ț ionat excelent primele patru săptămâni, până când m-am obi ș nuit cu bile ț elul. Când te obi ș nuie ș ti cu bile ț elul, nu-l mai vezi. Într-o zi, mi-am uitat iar cheile, a ș a că am rugat-o pe so ț ia mea să-mi amintească de chei. În fiecare diminea ț ă, îmi spunea: „ Ț i-ai luat cheile?“ Dar în ziua în care a uitat, le-am lăsat acasă ș i, bineîn ț eles, am dat vina pe ea, dar tot a trebuit să-l plătesc pe lăcătu ș .
Într-o zi mi-am dat seama că, fără îndoială, nu se mai putea; că eram unzăpăcit ș i că, din când în când, aveam să uit cheile. De aceea am făcut ceva foarte diferit de ceea ce făcusem până atunci.
Am făcut mai multe copii ale cheilor ș i am dat una portarului, una vânzătorului de înghe ț ată de pe col ț (care era prietenul meu), alta unui coleg care avea cabinetul la câteva străzi, am agă ț at una împreună cu cheile ma ș inii ș i am rămas cu una separată. Aveam cinci copii în jur.
Această poveste nu ar avea nici un haz dacă nu s-ar fi întâmplat că,începând din acea zi, nu mi-am mai uitat niciodată cheile.
