se trezească închipuindu- ș i lupta împotriva răului pe care avea să o ducă
atunci când va avea vârsta necesară pentru a fi cavaler la curte.
Ș edea încovoiată, îmbrăcată în negru, cu mâinile lungi ș i osoase cu unghii lungi ca ni ș te gheare, cu ochii mici, nasul coroiat, bărbia proeminentă ș i o expresie pe chip care inspira groaza.
Nici nu intră bine Galahad când, fără a-l privi măcar, vrăjitoarea îi strigă:
– Pleacă, înainte să te transform într-o broască râioasă sau în ceva ș i mai rău!
– Am venit să te caut, spuse Galahad, am nevoie de ajutor pentru prietenulmeu care este foarte bolnav.
– Ha… ha… ha…, râse vrăjitoarea. Regele a fost vrăjit ș i, în ciuda faptului că nu am fost eu cea care a făcut vraja, nu po ț i face nimic ca să-l scapi de moarte.
– Dar tu… tu e ș ti mai puternică decât cel care a făcut vraja. Tu ai putea să-l salvezi, stărui Galahad.
– De ce a ș face a ș a ceva?, întrebă vrăjitoarea, amintin du- ș i înciudată
dispre ț ul regelui.
– Cere ce vrei, spuse Galahad, voi avea personal grijă să prime ș ti pre ț ul pe care îl ceri.
Vrăjitoarea îl privi pe cavaler. Era într-adevăr ciudat să-l vadă în pe ș tera sa cerându-i ajutorul. De ș i în lumina lumânărilor Galahad era incredibil de arătos, ț inuta sa îl transforma totodată într-o imagine a curajului ș i a frumuse ț ii.
Vrăjitoarea îl privi chiorâ ș ș i anun ț ă:
– Iată pre ț ul: dacă îl vindec ș i numai dacă îl vindec…
– Cere-mi orice…, spuse Galahad.
– Vreau să te căsătore ș ti cu mine!
Galahad se înfioră. Nu concepea să- ș i petreacă restul zilelor alături de vrăjitoare, dar, pe de altă parte, era la mijloc via ț a lui Arthur. De câte ori prietenul său nu îi salvase via ț a în timpul unei bătălii! Îi datora nu una, ci o sută de vie ț i… În afară de asta, regatul avea nevoie de Arthur.
– Fie, spuse cavalerul, dacă îl vindeci pe Arthur, mă voi căsători cu tine, î ț i dau cuvântul meu. Dar, te rog, grăbe ș te-te, mă tem că vom ajunge prea târziu la castel ca să-l mai salvăm.
În lini ș te, vrăjitoarea luă un cufăr, puse câteva prafuri ș i băuturi în el, apucă un săcule ț de piele plin cu ingrediente ciudate ș i se îndreptă către ie ș ire, urmată de Galahad.
Ajungând afară, Sir Galahad î ș i aduse calul ș i, cu o grijă demnă de o regină, o ajută pe vrăjitoare să urce în ș a. Încălecă la rândul său ș i începu să galopeze către castelul regal.
Odată ajun ș i în castel, îi strigă paznicului să coboare podul, ș i acesta îl coborî fără tragere de inimă.
Locuitorii fortăre ț ei se dădeau la o parte din calea lui, murmurând fără să
le vină să- ș i creadă ochilor, sau se dădeau la o parte pentru a nu- ș i încruci ș a privirea cu înfrico ș ătoarea femeie; Galahad ajunse la poarta de acces către camerele regale.
Cu o mână o împiedică pe vrăjitoare să coboare singură ș i se grăbi să o ajute dându-i bra ț ul. Ea se miră ș i îl privi aproape cu sarcasm.
– Dacă e să-mi fii so ț ie, îi spuse el, e bine să fii tratată ca atare.
Sprijinită de bra ț ul lui, vrăjitoarea intră în dormitorul regal. Starea regelui se înrăută ț ise de la plecarea lui Galahad; nu se mai trezea ș i nu mai mânca.
Galahad le-a poruncit tuturor să părăsească încăperea. Medicul personalal regelui ceru să rămână, ș i Galahad a fost de acord.
Vrăjitoarea s-a apropiat de corpul lui Arthur, l-a cercetat atent, a spuscâteva cuvinte ciudate, ș i apoi a pregătit o băutură cu o culoare neplăcută, verde, pe care a amestecat-o cu un fir de trestie. Când încercă să-i dea să
bea lichidul bolnavului, medicul o apucă strâns de mână.
– Nu, spuse el. Eu sunt medic ș i nu am încredere în vrăjitorii. Afară din…
Ș i în mod sigur ar fi continuat să spună „… acest castel“, dar nu a mai apucat; Galahad era alături de ea ș i îl ț intuia pe medic cu o privire furioasă.
– Să nu o atingi pe femeia asta, spuse el, ș i cel care pleacă e ș ti tu… Acum!
strigă.
Medicul fugi speriat. Vrăjitoarea apropie sticla de buzele regelui ș i lăsă să
se scurgă con ț inutul în gura acestuia.
– Ș i acum? întrebă Galahad.
– Acum trebuie să a ș teptăm, spuse vrăjitoarea.
Când s-a lăsat noaptea, Galahad ș i-a scos mantia ș i a a ș ternut-o ca pe un pat mic la picioarele patului regelui. El avea să stea la u ș a de acces, ca să-i păzească pe amândoi.
Diminea ț a următoare, pentru prima dată după multe zile, regele se de ș teptă.
– Mâncare! strigă el. Vreau să mănânc… îmi e foarte foame.
