Am un pacient care, sătul ca iubita să-l dispre ț uiască, să-l lase să a ș tepte ca fraierul ș i să dispară vinerea noaptea, i-a spus într-o zi:
– Uite, vineri te aștept la mine, dacă nu vii în seara asta, nu mai veni, pentru că o să mă sinucid.
Atunci ea i-a spus:
– Dar nu se poate! Cum să te sinucizi? Ascultă-mă…
– Nu mai avem ce vorbi. Dacă nu vii, o să afli despre mine din ziare.
Sâmbătă diminea ț a, sună telefonul la el acasă. Pacientul meu răspunde.
– Bună, aude.
Era iubita.
– Bună, nu ai venit, îi reproșează el.
Pauză. Ea răspunde:
– Cum, nu te-ai omorât?
Așa se întâmplă mereu; nu este obligatoriu, nici de la sine înțeles ca pe celălalt să-l intereseze ce mă interesează pe mine sau să-i pese de mine la fel de mult cum îmi pasă mie. Și trebuie să ne asumăm acest lucru.
Sinuciderile care au legătură cu iubirea nu sunt pertinente.
Se sinucide din dragoste cel care are atâta nevoie să fie iubit de celălalt, încât nu se iubește suficient pe sine.
Se sinucide din dragoste cel care nu poate suporta ideea că persoana pe care o iubește atât de mult nu îl iubește.
Sinuciderea este în acest caz o ieșire evident prea puțin practică și prea puțin sănătoasă.
Dar problema cea mai mare este că lumea folosește amenințarea cu
sinuciderea pentru a-l pedepsi pe celălalt.
Ideea de a amenința cu sinuciderea pentru a-l face pe celălalt să sufere, acest protest autodistructiv este una dintre prostiile la care ar trebui să
renunțăm cu toții.
„Uite cum mă chinui pentru tine“ ori „Rămâi cu mine sau sar pe fereastră“
sunt abordări nefaste.
Ce câștigi dacă celălalt nu va ține la tine ca să se bucure de prezența ta, ci ca să nu te sinucizi? Este vorba despre folosirea sentimentului de vinovăție.
Iar vinovăția este un sentiment inventat.
Suntem pregătiți pentru a încerca să manipulăm comportamentul celuilalt.
Dacă reușesc să te fac să te simți vinovat, atunci ești în mâinile mele.
Nu trebuie să mori pentru celălalt, ci să trăiești pentru a vă bucura împreună…
Fidelitate
Studiind psihologia comparată pentru a găsi rădăcinile comportamentului uman în comportamentul animal, observăm unele fapte foarte simbolice, care ne ajută să ne gândim la obiceiurile noastre monogame.
Studiind orice specie, constatăm o regulă: atunci când unul din cei doi, masculul sau femela, este mai agresiv decât celălalt, comunitatea se organizează în haremuri. De exemplu, în rândul leilor, unde masculul este mai agresiv decât femela, fiecare mascul se împerechează cu mai multe leoaice, care „îi aparțin“. În rândul păianjenilor, în schimb, unde femela e mai agresivă, se întâmplă invers: fiecare femelă are mai mulți masculi la dispoziție.
Ei bine, dacă nici unul din cei doi indivizi ai speciei nu are tendințe agresive, atunci apare organizarea în comu nități. Toți masculii se împerechează cu toate femelele, și puii aparțin grupului. Iar când și femela, și masculul sunt agresivi, atunci schema tendinței este monogamia.
Să ne gândim la noi. Să transferăm această schemă la rasa umană.
Acele culturi în care bărbatul dovedește o anumită agresivitate și are un loc dominant în raport cu femeia, de exemplu în vechile culturi ale Orientului, se bazează pe o structură în care bărbatul are mai multe soții. Dimpotrivă, în mitul amazoanelor, în care femeia războinică are rol dominant, femeile sunt cele care au haremuri de bărbați.
În anii 1960, în timpul mișcării hippy, adeptă a nonvio lenței, bărbații și femeile trăiau în comunitate, membrii grupului aveau relații neexclusive, iar copiii aparțineau comunității.
Mare parte a societății se sprijină pe structuri sociale monogame. Ce crezi că spune lucrul acesta despre agresivitatea noastră?
Dacă am nevoie să stabilesc că soția mea face parte din teritoriul meu, iar soția mea simte nevoia de a stabili că eu fac parte din al său, este rezonabil să anticipăm că vom pretinde fidelitatea monogamiei.
Eu cred că este vorba despre o alegere în fiecare moment și că în acest sens nu există diferență între femei și bărbați.
Fidelitatea face parte din dezvoltarea noastră socială, iar în această cultură
și în acest moment, lucrurile stau astfel; nu îndrăznesc să dau asigurări că, peste treizeci de ani, această situație va mai fi valabilă.
Cuvântul „infidelitate“ vine de la „fidelitate“, „fidelitate“ vine de la „fidel“, iar „fidel“ vine de la latinescul fides.
