pornesc de la ideea că nu mă crezi, altfel demonstrația nu ar fi necesară.
Și atunci întreb: de ce ar trebui să demonstrez că țin la tine? De ce să ți-o dovedesc?
Cine se îndoiește și are nevoie de dovezi?
Dacă tu ești cel care nu crede, asta este problema ta, nu a mea. De ce ar trebui eu să-ți demonstrez că țin la tine?
Nimeni „nu trebuie să“ demonstreze nimic.
Să eliminăm din discuție verbul „a demonstra“, pentru că sună groaznic.
Pentru mine, necesitatea demonstrației afective implică un nonsens.
Dacă ți-aș spune că am o cicatrice verde în palmă, ai putea să mă crezi sau nu. Dacă mă crezi, o faci înainte să deschid mâna. Pentru că, dacă mă crezi numai când deschid mâna și o pun în fața ochilor tăi, atunci ai încredere în
ceea ce vezi, nu în mine. Eu trebuie să demonstrez că am o cicatrice verde în palmă pentru că nu mă crezi, și atunci ți-o arăt, apoi tu te gândești că mă
crezi pentru că ai văzut-o. Dar continui să nu ai încredere în mine și să ai încredere numai în ochii tăi.
Nimeni nu îți poate demonstra iubirea, pentru că în demonstrație crezi ceea ce vezi, iar pe celălalt nu-l crezi deloc. La fel se întâmplă și cu cuvântul „a arăta“, care presupune că nu vezi.
Dacă din când în când îmi spui „te iubesc“ pentru a-mi arăta că mă iubești, adevărul este că nu-mi e de nici un folos, așa că nu-mi mai spune. Acum, dacă îmi spui „te iubesc“ pentru că este ceea ce simți, dincolo de a dori să-mi demonstrezi ceva, te rog să nu încetezi să o faci, pentru că vreau să știi că îmi place să te aud spunând-o. Și, în ciuda plăcerii mele, nu o face niciodată în funcție de mine, fă-o în funcție de tine și de sentimentele tale, sau nu o face deloc.
Nu slujesc la nimic actele de iubire care au ca scop să afle celălalt că îl iubesc.
„Uite ce frumos e cadoul pe care ți l-am oferit de ziua ta, ai văzut cât te iubesc?“…
E un gest meschin și irațional, pe care îl faci ca să-l determini pe celălalt să
îți plătească cu aceeași monedă.
Sigur că mă bucur să fiu iubit, că oamenii se apropie și îmi spun te iubesc, dar nu pentru a-mi demonstra acest lucru, ci pentru că ei simt nevoia să mi-o spună. Gata cu povestea învățată și absurdă de a spune te iubesc pentru a auzi „și eu te iubesc“.
„Trebuie să-mi amintesc că trebuie să-i cumpăr un cadou de ziua ei, pentru că altfel soția mea va crede că nu o mai iubesc.“
(Adaug eu: nu numai că va crede, ci și își va da seama.)
Partea importantă a oricărei relații interpersonale nu este că eu îți spun
„te iubesc“, nici să-ți demonstrez acest lucru. Important este dacă tu te simți iubit sau nu.
În acest scop, propun ca următorul răspuns pe care îl dai atunci când cineva îți spune te iubesc să fie:
Știu.
Când primești acest răspuns din partea celuilalt, simți că sentimentul tău a ajuns unde ai vrut; nu e un ecou, celălalt a înregistrat mesajul. Și atunci cercul se închide.
Ar fi bine să analizezi asta.
Când celălalt mă iubește, iar eu mă simt iubit, senzația de satisfacție a amândurora e de milioane. El simte că îl percep; că îl observ; că, într-adevăr, ceea ce simte este important pentru mine.
De asemenea, e posibil să mă iubească și să nu fie capabil să exprime ce simte.
Există oameni care îți trimit flori în fiecare zi și nu țin deloc la tine. Și există și oameni care trăiesc cu parteneri care nu le-au arătat nimic în toată
viața lor și totuși se simt iubiți, oameni care știu că deși celălalt nu face lucrurile pe care le fac alții, când îl privesc în ochi, știu că sunt iubiți.
Am un prieten foarte apropiat care este genul care te sună, se îngrijorează,arată asta ș i ac ț ionează.
Mă simt foarte iubit.
Iar eu, care nu sunt atât de expansiv sau sunt mai ocupat, simt uneorinevoia să-l întreb:
– Tu știi că țin mult la tine?
Iar el atunci îmi spune:
– Da, sigur că știu… Așa ești tu, eu știu deja.
Și nu insistă să-i spun, să-l sun, să-mi aduc aminte de ziua lui și să-i trimit un cadou, pentru că relația noastră de prietenie nu are nevoie de așa ceva.
Atunci când fac unul dintre aceste lucruri, el observă ș i îmi mul ț ume ș te.
Pot să țin la cineva și celălalt să nu țină la mine?
E posibil ca cineva să fie foarte important pentru mine, și persoanei respective să nu-i pese deloc de mine?
De ce nu?
