ne creăm, să ne descoperim mai buni.
Partenerul îmi permite să mă descopăr și să am plăcerea de a-l ajuta pe celălalt să se descopere.
Partenerul constituie, prin urmare, o întâlnire pri vilegiată pe calea meacătre mine însumi, o întâlnire simultană cu celălalt și cu mine însumi.
Se pleacă de la unul pentru a ajunge la unitate.
Întâlnirea în cuplu creează unitate, un spațiu împărtășit, care stimulează
conflictul și crearea de noi paradigme.
Și, după cum am spus deja, întâlnirea cu celălalt este întotdeauna o nouă
ocazie de a se întâlni cu sine, legătura de cuplu fiind în acest sens cea mai bună dintre întâlniri.
În această întâlnire, amândoi mergem către ținta individualității, dar împreună.
Teoria conform căreia 1+1=3
Iubirea scoate din izolare personalitatea individuală, conducând-o la un
„noi“ al plenitudinii. Ideea jumătății de portocală, fantezia partenerului ca unitate se sprijină pe acest concept de a fi unul cu altul, de renunțare la identitatea noastră pentru a construi un eu superior, mai înalt și mai puternic.
Platon povestește că ființele umane au fost la un moment dat jumătate masculine și jumătate feminine, prin urmare aveau două chipuri, patru mâini și organe genitale masculine și feminine. Această unitate, se pare, le făcea extrem de puternice, iar acești hermafrodiți au început să-i sfideze pe zei. Olimpul nu era un loc unde trăiau zeități care tolerau răzvrătirile, astfel că zeii au decis să omoare aceste ființe. Mitul spune că, în ultimul moment, i-a oprit o conștientizare narcisistă: „Dacă îi omorâm pe toți, nu o să mai aibă cine să ne adore și să ne ofere sacrificii“. Zeus a venit cu soluția: „Voi tăia pe fiecare dintre aceste ființe umane în două jumătăți, cu viață proprie, astfel forța lor va scădea și nu vor mai exista provocări“. Ideea a fost acceptată, iar înjumătățirea a avut loc. Apollo a cicatrizat rănile. Iar ființele umane, împărțite în bărbat și femeie, au început să populeze pământul.
Bineînțeles, legenda povestește că efortul întregului Olimp nu a reușit să
împiedice să rămână ceva din amintirea acelei unități și că, din acest motiv, ființele umane continuă să-și caute permanent jumătatea, pentru a-și recupera forța și plenitudinea.
În această teorie căutăm să ne apropiem de aceia pe care îi considerăm capabili de a-și sacrifica identitatea, iar în schimb, noi trebuie să facem propriul sacrificiu, în beneficiul formării cuplului.
Teoria rolului complementar
Beneficiind de contribuția mai multor școli psihoterapeutice, aceste teorii au încercat să demonstreze că această căutare a partenerului se orientează, ca tendință, către acele persoane mai capabile de a juca rolul necesar pentru a ne susține nevroza. Adică îi căutăm pe aceia sau pe acelea cu care să
reproducem situația de conflict internalizată ce definește cine suntem sau reafirmă valabilitatea argumentului nostru de viață.
Astfel, în abordarea psihologică clasică, situațiile emoțio nale nerezolvate în copilărie configurează trauma care stabilește punctul de plecare al
conflictului nostru și permite repetarea nevrotică a situației dureroase.
Pentru a reuși acest lucru, caut și găsesc persoane pe care le pot percepe ca fiind capabile de a acționa într-un mod similar cu personajele din povestea mea din copilărie. Vreau să spun, aproape întotdeauna persoane suficient de asemănătoare cu unul dintre părinții mei, prin identitate sau prin opoziție.
Un mare cercetător al condiționărilor comportamentului nostru, John Bradshaw, a emoționat întreaga lume când și-a prezentat conceptul privitor la copilul rănit. Simplificând la maximum, s-ar spune că fiecare dintre noi a părăsit copilăria cu semnele răului făcut de adulți (violență, dispreț, lipsă de iubire, rele tratamente) și a arhivat aceste răni într-o structură pe care Bradshaw o numește „copilul interior“, interiorizare a copilului care am fost la un moment dat, care continuă să sufere din cauza acelor răni și încearcă să le vindece. Din această perspectivă, dacă nu am grijă să repar eu însumi această condiționare, voi ajunge să îmi aleg partenerul dintre aceia despre care cred că pot să se ocupe de acest copil.
Eric Berne spunea că în noi se cuibărește un soi de expert în psihologie, pe care l-a numit „micul profesor“. Este atât de intuitiv, spunea creatorul analizei tranzacțio nale, încât cu o singură privire poate diagnostica jocul pe care îl joacă celălalt și decide dacă îl completează pe al său sau nu.
Teoria complementarității susține de asemenea într-o anumită măsură teza prezentată în cartea noastră Amarse con los ojos abiertos [Iubirea cu ochii deschiși]¹⁵. Ne apropiem datorită afinităților, dar rămânem împreună
datorită diferențelor, pentru că acestea sunt cele care ne permit să folosim conflictele ca instrumente ale creșterii noastre și să-l considerăm pe celălalt maestru sau maestră când discutăm (în loc să-l tratăm ca pe un dușman), pentru a putea să mă îmbogățesc cu tot ceea ce este capabil să facă celălalt, iar eu nu…
Și aș putea continua să enunț teorii care încearcă să explice întâlnirea dintre două persoane care hotărăsc să formeze un cuplu. Dar există un aspect enigmatic referitor la alegerea partenerului pe care nici o teorie nu reușește să îl explice până la capăt.
De-a lungul vieții tale, ai cunoscut mii de persoane; făcând un calcul, să
presupunem că vreo câteva sute dintre ele s-au dovedit suficient de atrăgătoare fizic sau aveau suficient succes pentru a-ți capta atenția. Când reducem acest câmp aplicând teoria schimbului social, am putea ajunge la cincizeci sau o sută de persoane din acest grup selectat care să aibă „un punctaj“ combinat egal sau superior valorii tale. În mod logic, ar fi trebuit să te fi îndrăgostit de câteva sute de persoane. Și, fără îndoială, majoritatea indivizilor s-au simțit profund atrași numai de câteva persoane. Concluzie: ceva lipsește în aceste teorii.
Și ceea ce cred că lipsește este exact inexplicabilul, adevăratul mister, magia.
Pentru că este evident inexplicabil ca o persoană „să își piardă capul“
pentru alta, ca o persoană să nu se poată gândi la altceva în afara celui iubit, ca o persoană să plângă săptămâni întregi în așteptarea unui telefon de ziua de naștere, care nu mai vine… Aceste emoții violente și iraționale pot apărea doar când acest cineva este îndrăgostit.
Pentru că a fi îndrăgostit nu înseamnă a iubi.
Pentru că a iubi este un sentiment, iar a fi îndrăgostit este o pasiune.
Pasiunile, prin definiție, sunt emoții nestăpânite, care te absorb, intense și fugare ca sclipirea unui bliț, capabile de a produce o exaltare trecătoare a stării de spirit și o modificare a conștiinței lumii celui care le trăiește.
Trebuie să înțelegi acest lucru pentru a putea face apoi distincția dintre îndrăgostire și iubire.
Acest haos emoțional are, din păcate și din fericire, o durată foarte scurtă: spun din păcate pentru că, în timp ce o trăim, ne-ar plăcea, în ciuda tuturor lucrurilor, să rămânem în fascinanta intensitate a fiecăreia dintre trăiri și spun din fericire, pentru că eu cred că celulele noastre ar exploda dacă
această stare s-ar prelungi mai mult de câteva săptămâni.
Scufundat în această pasiune tulburătoare, nimeni nu poate face altceva decât să se gândească sau să își amintească persoana de care este îndrăgostit. Este vorba, prin urmare, de o stare trecătoare de deconcentrare (crezi că centrul vieții tale este celălalt), un fel de nebunie trecătoare care, așa cum am spus, se vindecă singură și în general fără a lăsa sechele.
În perioada cât durează îndrăgostirea (experții spun că între cinci minute și trei luni, nu mai mult), trăiești în funcție de celălalt: dacă a sunat, dacă nu a sunat, dacă a venit, dacă nu a venit, dacă m-a privit, dacă nu m-am privit, dacă mă iubește, dacă nu mă iubește…
