A fi îndrăgostit înseamnă a te lăsa prins într-o plăcere dureroasă, aceea a dizolvării în celălalt.
Dacă ne-am opri ca să ne gândim serios, ne-am da seama cât de amenințător ar fi pentru integritatea noastră să trăim în această stare.
Juan Carlos Benítez, un scriitor din Costa Rica, descrie fericirea de a fi îndrăgostit într-un text pe care îl consider minunat:
Când eram îndrăgostit, erau fluturi pretutindeni, voluptatea pasiunii îmitulbura mintea. În tot acest timp, nu am scris, nu am lucrat, nu m-amîntâlnit cu prietenii. Trăiam atârnat de mi ș cările sau de tăcerea iubitei mele; am fumat o groază de ț igări ș i am înghi ț it tone de vitamine, mă
rădeam de două ș i chiar trei ori pe zi; ț ineam diete, făceam plimbări. Mă
urmărea până la certitudine paranoia în ș elatului, mă gândeam tot timpul să o sărut, să o privesc, să o mângâi. Timp de câteva săptămâni am risipit prea mul ț i bani, prea multă speran ț ă, prea multă cremă solară, prea multă
spermă ș i prea mult parfum. Ascultam prea multă muzică clasică, foloseam prea mult timp, mi-am consumat toată toleran ț a ș i mi-am epuizat până ș i ultima lacrimă. Din acest motiv, spun ori de câte ori îmi amintesc aceste momente: nu am suferit niciodată la fel de mult ca atunci când eram fericit.
Confuzia între acești termeni, ca să nu mai vorbim de ideea rău intenționată
de a le pune pe același plan, a fost și este cauza unor oribile neînțelegeri în cadrul cuplurilor.
„Nu mai ești ca înainte…“, „Cuplurile se uzează în timp…“ și „Nu mai sunt îndrăgostit… plec“, iată unele dintre afirmațiile pe care le ascult în cabinet și le citesc în presă, bazate pe ideea că soții ar trebui să continue să
fie îndrăgostiți „ca în prima zi“. Este foarte frumos să crezi că e posibil și ne-ar plăcea să credem acest lucru, dar e o minciună.
Stadiul ideal al unui cuplu nu este acela din primele luni în care eram îndrăgostiți, ci al întregului timp în care oamenii se iubesc în sens cotidian, adevărat.
Probabil din fantezie, mi-ar plăcea să fiu îndrăgostit de soția mea de acum douăzeci de ani, pentru că a fi îndrăgostit este ceva încântător. Deși, foarte sigur, dacă aș fi fost îndrăgostit de soția mea, cu adevărat îndrăgostit de soția mea, chiar în acest moment nu aș scrie această carte.
Dacă aș fi îndrăgostit, aș simți că asta e o pierdere de timp.
Dacă aș fi îndrăgostit de soția mea, chiar în acest moment nu aș avea deloc chef să fiu aici, pentru că m-aș gândi să fiu acolo, să mă întâlnesc cu ea sau în orice caz să scriu o poezie, dar mereu în preajma ei, pentru că ea ar fi centrul vieții mele.
Când, într-o relație care începe cu o astfel de pasiune, îndrăgostirea lasă loc iubirii, totul iese bine. De fapt, nu ni s-ar putea întâmpla nimic mai bun.
Dar când nu duce acolo, pierderea îndrăgostirii nu face decât să lase în urmă o senzație de oraș devastat, o ruină emoțională, durerea pierderii, vidul absenței.
Și te întrebi: de ce s-a terminat? Pentru că nu era adevărat? Pentru că era puțin? Pentru că era o minciună?…
Nu. S-a terminat pur și simplu pentru că era o pasiune.
Într-o încercare inutilă de a prezenta câteva date privind magia acestui lucru și fără nici o posibilitate de a ști de ce se întâmplă, îndrăznesc doar să
stabilesc faptele care, fără nici un fel de îndoială, sunt necesare ca să te îndrăgostești:
1.Celălalt trebuie să aibă (sau să ne imaginăm noi că are) o virtute sau o calitate pe care noi (chiar dacă numai pe moment) o supraevaluăm. Cu alte cuvinte, ceea ce este celălalt, ceea ce face sau are ni se pare incredibil de valoros. (Dacă în acest moment al vieții mele supraevaluez estetica, mă voi îndrăgosti de cineva care corespunde standardelor de frumusețe ale momentului; dacă în acest moment mi se pare fundamental să ai bani, mă
voi îndrăgosti de cineva care are o situație economică bună; la fel cu inteli -
gența, culoarea pielii, simpatia etc.).
2.Pentru a ne îndrăgosti, este obligatoriu să avem o predispoziție către
„îndrăgostire“. Cu alte cuvinte, suntem dispuși să pierdem controlul rațional al faptelor noastre îndrăgostindu-ne. Deși acest concept contrazice ideea noastră că te îndrăgostești fără să îți propui, se pare că devine evident mai târziu, când suntem deja îndrăgostiți. Adică, dacă nu suntem dispuși să
ne lăsăm târâți de pasiune, dacă nu suntem deciși să trăim descentrați, dacă
refuzăm să ne pierdem controlul, îndrăgostirea nu apare.
În cadrul unei prelegeri, o doamnă m-a întrebat dacă nu este cumva posibil ca o persoană să își stabilească în celălalt propriul centru nu pentru că este îndrăgostită, ci pentru că nu își poate asuma răspunderea propriei vieți. Eu i-am răspuns că, la prima vedere, cele două situații pot părea asemănătoare, dar sunt foarte diferite.
Știi întotdeauna că ești îndrăgostit când ți se întâmplă și știi că celălalt a devenit centrul vieții tale datorită acestor circumstanțe. Când aceasta se
întâmplă pentru că sunt un imbecil care nu-și poate lua viața în propriile mâini, celor lalți li se poate părea că este același lucru, dar nu este.
Una este să fii îndrăgostit, alta e să fii un idiot iresponsabil; sunt lucruri diferite.
Una e să fii un visător, și alta e să nu te trezești ca să mergi la muncă.
Una e să te privesc cu ochi fermecați și să par un tâmpit, și alt lucru, foarte diferit, este să fiu tâmpit.
Este adevărat că, atunci când sunt îndrăgostit, uneori par un imbecil, dar nu sunt în mod obligatoriu astfel. (Se poate întâmpla și ca un imbecil să fie îndrăgostit, dar cele două situații nu au legătură între ele.)
În orice caz și deși acceptăm că nu este o stare permanentă, să convenim că, în timpul acestor momente trecătoare de pasiune, ai senzația că ți se deschide inima către altă realitate superioară și trăiești fiecare fapt mărunt cu o intensitate care s-ar putea să îți lipsească după ce pasiunea se termină.
După cum spune poetul Antonio Machado:
Aveam în inimă înfipt
spinul unei pasiuni
Am reu ș it să mi-l smulg într-o zi
