Ș i când eram con ș tien ț i de absurdul vie ț ii ș i de faptul că, într-o bună zi, vom uita unul de celălalt,
atunci făceam dragoste inutil.
Spre invidia prietenilor ș i du ș manilor no ș tri, Făceam dragoste fără limite, magistral, legendar.
În onoarea părin ț ilor no ș tri, făceam dragoste moral.
Pentru a scandaliza societatea, făceam dragoste ilegal.
Spre bucuria psihiatrilor, făceam dragoste simptomatic.
Făceam dragoste fizic,
în picioare ș i cântând,
în genunchi ș i rugându-ne,
întin ș i ș i visând.
Ș i, mai ales,
ș i din simplul motiv
că eu o iubeam a ș a
Ș i ea la fel,
făceam dragoste…
în mod voluntar.
Fernando Del Paso
Iubirea în cuplu
Mai există o potecă la câ ț iva metri în dreapta mea. Cineva cu care m-am întâlnit mi-a atras aten ț ia asupra ei, mergea în paralel, dar urca la deal.
Pare frumos. Dacă a ș face efortul de a ajunge până acolo, a ș putea vedea
unele lucruri care, de unde sunt, nu sunt u ș or de distins (întotdeauna se vede mai departe dintr-un loc mai înalt). Îmi dau seama că nu este u ș or să
urc ș i că, ș i după ce ajung acolo, mergând la înăl ț imea asta, s-ar putea să
cad ș i să mă rănesc. Îmi dau seama ș i că nu sunt obligat să fac acest lucru.
Bineîn ț eles, mă cotropesc două emo ț ii – pe de o parte, mă blochează
senza ț ia de absurd a efortului inutil, acum când, privind de aici, se părea că cele două căi ajungeau în acela ș i loc, pe de altă parte, mă stimulează, în mod misterios, intui ț ia că voi reu ș i să mă completez numai dacă voi îndrăzni să traversez calea de pe culme. Ce să fac?
De mai bine de jumătate de secol, societatea pare să ne tot învețe că, în mod necesar, cuplul este un fel de anticameră a căsătoriei, un pașaport pentru familie, iar căsătoria, garanția unei eterne cazări cu pensiune (până când moartea ne va despărți), într-un fel de centru de recluziune sofisticat, în care ar trebui să așteptăm cu nerăbdare să intrăm, ca și cum ar fi eliberarea supremă.
Mecanismul propus acționează astfel: cineva alege perechea, se logodește, stabilește data căsătoriei, participă la ceremonia respectivă și se întoarce cu soțul într-un fel de închisoare numită cu oarecare ironie „cuibușorul dragostei“. Ajunși aici, îl privește pentru prima dată cu sinceritate pe colegul de cameră. Dacă îi place ceea ce vede, rămâne acolo. Dacă lucrurile nu stau astfel, începe să-și planifice evadarea din închisoare pentru a pleca să caute alt partener, rugându-se să aibă mai mult noroc sau cerând ajutor pentru a învăța să aleagă mai bine.
Soluția la problema insatisfacției în viața cuplurilor fără noroc, propusă
modern de societatea pe care am știut să o construim, este despărțirea, când o putem lua de la capăt cu altă persoană mai bună. Cu alte cuvinte, pentru 80% din toate perechile și 50% din toate căsătoriile, faptul că partenerul a eșuat este consecința incapacității fiecăruia de a alege persoana potrivită.
În Argentina, întotdeauna ne lăudăm că suntem capabili să găsim o problemă pentru fiecare soluție. Problema pe care o aduce această soluție este că schimbarea regimului de carceră este întotdeauna foarte dureroasă.
Trebuie împărțite cele bune și cele rele, copiii și cadourile; trebuie să treci
prin durerea de a abandona visele; trebuie să suporți să pierzi locurile și să
abandonezi unii prieteni; și, ca și cum nu ar fi suficient, trebuie să trăiești cu reziduul fricii de intimitate și cu lipsa de încredere în relațiile următoare, care și ele pot eșua. Ca să nu mai vorbim de răul emoțional făcut celorlalți locuitori ai cuibușorului, dacă aceștia există. Copiii, care de multe ori își imaginează că sunt oarecum vinovați de această ruptură, iar alteori sunt târâți de colo-colo, pe post de trofee disputate, vor sfârși prin a se întreba, în fața propriei dureri, dacă merită efortul de a începe proiectul de a construi o familie.
Pusă astfel problema, singurul antidot pentru toată această durere pare lamentabil: să rămâi prizonier, să încui ușa cu cheia, să deschizi o mică
fereastră prin care să spionezi viața și să te mulțumești cu faptul de a îmbunătăți puțin relația matrimonială pe parcursul existenței tale, dorind în secret să nu fie prea lungă. Între timp, se presupune că înveți să
supraviețuiești într-o căsătorie goală, care să se umple cu mâncare, alcool, droguri, muncă, televizor sau cu fantezii de infidelitate.
Există altă posibilitate?
Există o abordare a relațiilor amoroase mai încurajatoare și, din punctul meu de vedere, mai precisă.
Perechea nu este o stare imuabilă a două persoane care nu se schimbă. Este mai curând o călătorie pe o cale la înălțime din punct de vedere psihologic și spiritual, care începe cu pasiunea îndrăgostirii, hoinărește prin zona denivelată a descoperirii reciproce și culminează cu crearea unei legături intime, plăcute și transcendente, capabilă de a se reînnoi prin realegere reciprocă, iar și iar, pe parcursul întregii vieți.
Construirea unei relații de acest tip nu se sprijină pe capacitatea de a cuceri partenerul sau partenera perfectă, nici pe norocul de întâlni într-o bună zi persoana ideală, ci pe faptul de a-ți da seama definitiv că:
