Acea credință moștenită a mitului iubirii ca închisoare este falsă.
Cuplul nu este o închisoare, nici un loc în care să stai agățat sau să rămâi prins în capcană, ci o cale a dezvoltării ambilor. O cale la înălțime și poate riscantă. Dar, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase și mai folositoare căi din câte se pot alege.
Redefinirea cuplului înseamnă să discutăm despre iubire, iar acest lucru implică să știm despre ce lucruri vorbim când vorbim despre acest sentiment, într-o legătură atât de specială cum este cea dintre un bărbat și o femeie care își propun să continue calea împreună.
Această iubire este, așa cum am spus, un sentiment identic cu alte iubiri și, așa cum am propus în paginile anterioare, se definește ca interes sincer pentru starea de bine a celuilalt.
În chimia cuplului, evident, verticalitatea capacității mele de a iubi se întrepătrunde cu orizontalitatea dorinței mele.
S-ar putea analiza subiectul acestui amestec din multe puncte de vedere, am putea de exemplu vorbi despre iubire romantică gândindu-ne numai la un peisaj frumos, alături de persoana iubită, privind marea sau stelele și luând-o de mână, deși, dacă devenim prea poetici, nu vom mai avea dispoziție să
continuăm să vorbim.
Prin urmare, să încercăm să ajungem la un acord dintr-o perspectivă mai reflexivă, începând prin a ne întreba ce înseamnă și ce importanță are această atracție față de altă persoană.
Misterul atracției romantice
Ideea iubirii romantice a apărut dintr-un ecou filosofic atât platonic, cât și aristotelic, derivat din punct de vedere literar de la poetul Ovidiu și lucrarea sa Ars Amatoria. Trebuie observat că, în Grecia antică, rolul femeii era să
se ocupe de treburile gospodărești și să fie în slujba bărbatului, motiv pentru care nu exista respectul sau sentimentul de considerație față de aceasta (să ne amintim că Atena de atunci nu era lipsită de sentimentul propriilor contradicții. Pe de o parte, atenienii se lăudau cu egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor cetății și, pe de alta, stabileau în mod autoritar că sclavii, străinii și femeile nu aveau acest privilegiu pur și simplu pentru că nu erau cetățeni). Grecii practicau pe vremea aceea iubirea de sine sau iubirea de idei.
Iubirea medievală, în schimb, era motivată de respectul profund față de doamnă, de exemplu, dar această iubire nu trebuia consumată. Era eterică și transcendentă, alimentată permanent de fapte galante și cavalerești, în contrast absolut cu tradiționala insistență a amanților pasionali îndrăgostiți.
Mai aproape de perioada contemporană, asistăm la abordări care iau în calcul ce ne spun sentimentele despre interiorul nostru. Determinismul fizic crede că lumea se poate măsura și determina și că, prin urmare, fiecare eveniment este consecința componentelor biologice ale chimiei corpului uman. Chiar pe această cale, geneticienii invocă teoria genelor, care formează criteriile determinante ale sexualității sau ale tipului de alegere romantică. Unii neurobiologi reduc toate încercările iubirii la motiva ția fizico-chimică a impulsului sexual.
Mulți behavioriști spun că iubirea nu este altceva decât o reacție emoțională față de celălalt, față de care ai o atracție fizică, și că, din acest motiv, acțiunea de a iubi acoperă o mare parte a comportamentului, inclusiv să ai grijă, să asculți, să te ocupi de cineva, să preferi pe altcineva.
Expresionismul consideră iubirea ca fiind manifestarea unei stări interioare față de cel iubit, care nu contează cum se manifestă (cuvinte, poezie, cadouri, prezență, atenții), având ca scop liniștirea cathartică a celui
îndrăgostit. Plăcerea înseamnă actualizarea sentimentului meu, dincolo de celălalt.
Teoria conservării speciei
În cele din urmă, urmând cele mai noi stiluri de cercetare, oameni de știință
din diferite domenii au colaborat pentru a aprofunda înțelegerea iubirii în cuplu, iar din fiecare zonă de cercetare au rezultat cunoștințe valoroase.
Biologii au ajuns la concluzia că există o anumită „logică“ legată de alegerea perechii. Bărbații se simt în mod natural atrași de femei tinere, cu piele netedă, ochi strălucitori, păr lucios, structură osoasă bună, buze roșii, obraji îmbujorați și sâni plini, nu în funcție de ceea ce este la modă, ci pentru că aceste trăsături indică o stare bună de sănătate și un nivel hormonal optim, semne că o femeie se află în cel mai bun moment pentru procreare. Femeile își aleg partenerul pe alte considerente. Cum tinerețea și sănătatea fizică nu sunt esențiale pentru funcția reproductivă masculină, femeile preferă instinctiv parteneri cu caracteristici de asertivitate evidente, capacitate de dominare, rezistență emoțională și abilități economice.
Presupunerea este că acestea sunt garanții de supraviețuire a grupului familial.
Fără îndoială, deși factorii biologici au un rol-cheie în intențiile noastre amoroase, iubirea ar trebui să fie mai mult de atât.
Teoria schimbului social
Ideea de bază a teoriei schimburilor este că ne alegem partenerul gândindu-ne că se va adapta la persoana noastră. Evaluăm și ne concentrăm reciproc pe atracția fizică, nivelul economic și statutul social al fiecăruia, cât și pe
diferite trăsături de personalitate, ca de exemplu amabilitatea, creativitatea și simțul umorului. Cu viteza unui calculator, facem suma evaluărilor, iar dacă numerele sunt aproximativ echivalente, se aprinde beculețul verde și avansăm. Con form psihosociologilor, nu ne interesează numai tinerețea, frumusețea și statutul social, ci și totalitatea persoanei. De exemplu, dacă o femeie e trecută de o anumită vârstă sau un bărbat are un post de nivel inferior, aceste aspecte pot fi compensate de faptul că el sau ea sunt persoane încântătoare, inteligente sau caritabile.
Teoria recunoașterii
A treia idee adaugă o nouă dimensiune fenomenului atracției. Teoria recunoașterii susține că factorul important în alegerea partenerului este modul în care relația cu acest altul ar putea spori aprecierea noastră față de noi înșine. Întrebarea care apare în acest moment este: cum va fi afectat eul meu de faptul de a fi cu această persoană? Toți ne-am simțit mândri atunci când persoana cea mai râvnită a serii a plecat în cele din urmă de la petrecere împreună cu noi.
Voi numi această valoare suplimentară pe care mi-o conferă faptul de a fi alesul celui râvnit de alții căutarea plăcerii narcisiste a relației. Atracția unei priviri privilegiate, selective și punctuale care a început poate cu necesitatea de a fi preferatul părinților mei și mai ales cel iubit de mama mea. Pentru că privirea mamei este de neînlocuit. Atât pentru bărbați, cât și pentru femei, mama constituie singura persoană cu care la un moment dat am fost o unică ființă.
Pornind de la această idee, Lacan crede că, în cele din urmă, căutarea permanentă a ființei umane este căutarea cuiva care îmi poate da ceea ce am avut la un moment dat din partea mamei mele – să fiu una cu celălalt.
Punctul său de vedere este că în fiecare persoană pe care o întâlnim căutăm această iubire necondiționată, pe care credem că am împărtășit-o cu ea, și
uniunea vieții noastre intrauterine.
Pentru aceasta, spune Lacan: „Iubirea înseamnă să ceri un lucru imposibil cuiva care nu există“.
Adică îți imaginezi că celălalt este cel care nu este și acestui cineva imaginar îi ceri ceva imposibil: să fie una cu tine, să fii mai important în viața lui decât el însuși.
În definitiv, să fii atât de indispensabil pentru existența sa, încât să nu te poată abandona niciodată…
Teoria socială
Din punct de vedere socio-politic, iubirea se poate considera și o ipostază a dominației sociale a unui grup (bărbați) asupra altuia (femei), iar aceasta se reflectă în limbaj și în eticheta construită social. Teoria este deosebit de atractivă pentru pozițiile radicale ale feminismului, care introduce abordarea iubirii romantice ca un subprodus al patriarhatului și, în mod analog cu definirea marxistă a religiei (opiul popoarelor), ajunge să spună
că iubirea este opiul femeilor, definind relațiile sociale (familia, cutumele, limbajul, politica, instituțiile) ca o reflectare a structurilor sociale mai profunde, care împart oamenii în clase, sexe, profesii, ca să nu mai vorbim de modă.
Teoria îmbogățirii spirituale
Viziunea spiritualistă asupra iubirii include noțiuni mistice din toate timpurile și culturile. Întâlnim un altul cu care să împărtășim senzația de a
fi incompleți și ne folosim avantajele pentru a ne completa, pentru a ne împlini, pentru a ne forma. Contactul cu celălalt ne permite să ne cercetăm carențele, să căutăm, să ne formăm, să ne dăm seama, să ne schimbăm, să
