În latină, fidel este cel care are sau practică o anumită credință, iar credincioșii care aparțin unei religii se numesc fideles. Fidel este cel care crede, iar infidel este cel care nu crede.
Când o doamnă are o aventură cu un instructor de tenis, ca să spunem așa, sau cu un domn oarecare, dacă e cazul, se spune că e infidelă.
Acum, infidel înseamnă „cel care nu crede“. În ce nu crede? Nu crede că în această legătură de cuplu poate găsi ceea ce caută. Aceasta este
infidelitatea.
Infidelitatea înseamnă să crezi că în legătura pe care o ai cu mine nuvei găsi ceea ce cauți și că vei căuta în altă parte.
Cel care este infidel nu este infidel celuilalt, ci relației sale de cuplu.
Uneori, e sigur că în relația mea de cuplu nu găsesc ceea ce caut.
Întotdeauna am două posibilități: să aleg să renunț cel puțin o perioadă la ce căutam sau să aleg să nu renunț și să plec să caut. În cea de-a doua posibilitate, trebuie să-mi asum riscul pe care îl presupune faptul de a nu crede în cuplul pe care l-am format.
Când bunica mea spunea: „Soțul caută în afară ce nu găsește acasă“, râdeam cu toții, ni se părea o glumă a bătrânei. Iar eu, jumătate de secol mai târziu, iată, mă trezesc că spun aproape același lucru…
Atât bărbatul, cât și femeia pornesc în căutare în afara căsătoriei sau în afara cuplului când cred că vor obține ceva ce cred că nu pot găsi în legătura lor actuală (uneori acest „ceva“ este pasiune, romantism și aventură, dar alteori este pericol, noutate și joc).
De obicei, tentativa de a căuta în altul ceea ce îmi lipsește nu este tentativa care oferă rezolvarea.
Ideea că totul va fi fenomenal dacă voi fi într-o relație cu altcineva, o relație în care nu există rutină sau uzură, este falsă. Adevărul este că și noutatea va deveni rutină, dacă nu îmi voi schimba atitudinea.
Uneori, motivația este mai complexă.
De exemplu: Într-o zi, un domn de cincizeci și șase de ani se analizează, își privește trecutul și spune:
Ce via ț ă de rahat!
Privește alături, o vede pe soția sa și spune:
De vină e vrăjitoarea asta!
De ce spune așa? Pentru că e mai ușor să te gândești că e vina vrăjitoarei decât să-ți spui eu sunt un idiot.
Și domnul trecut de cincizeci de ani își continuă monologul: Când a început totul?
Când aveam douăzeci ș i patru de ani ș i m-am căsătorit cu dobitoaca asta.
Ș i, din cauza ei, am dus via ț a pe care am dus-o până acum.
Trebuie să-mi caut via ț a pierdută!
Unde?
La o tinerică de douăzeci ș i patru de ani, care să-mi amintească cine eram eu la vârsta ei.
Și, urmând acest mecanism de bază, pornește în căutarea căii pierdute.
Este întotdeauna o atitudine de negare aceea de a-l învi novăți pe celălalt că
ne-a distrus viața.
Și ce este cel mai rău (am văzut) este că, uneori, partenerul crede că este astfel și îi dă dreptate.
Evident, fără a fi nevoie să cauți „o viață nouă“, oricui i se poate întâmpla să dea peste cineva, să aibă fantezii și să simtă dorință. E adevărat. Cred că
trebuie să fii foarte fraier sau foarte fraieră ca să crezi că acea persoană pe care ai ales-o, se presupune, pentru toată viața, este singura din lume care ne excită, singura care generează fantezii, singura persoană frumoasă din lume.
Cred că în lume există alte persoane pe care le poți considera atrăgătoare.
Apoi, mă rog, fiecare decide ce face cu aceste fantezii.
„A, nu, domnule doctor, dacă admit că am aceste fantezii și nu le dau curs, vorbim despre reprimare, dacă nu le pun în practică, pot suferi o traumă…
am citit eu într-o carte…“
Eu nu cred că lucrurile stau astfel, ci este o chestiune de alegere, trebuie să
evaluăm costurile în diferite momente ale vieții și să alegem. Poți alege sau nu să mergi mai departe, fără să fie nevoie să suferi vreo traumă din acest motiv. (În ceea ce privește reprimarea, bineînțeles că este puțin mai mică
decât cea necesară pentru a nega fanteziile și a anestezia dorința.) Acum, dacă îmi interzic acest lucru pentru că sunt căsătorit și trăiesc făcându-te responsabilă pentru toată plăcerea pe care o ratez din vina ta, la un moment dat te voi taxa. Și asta e groaznic. Într-o astfel de situație, ar fi bine să văd ce se întâmplă cu căsătoria noastră, și nu ce se întâmplă cu dorința mea.
Ceea ce îmi place cel mai mult în relația mea de cuplu este că soția mea și cu mine știm că oricare dintre noi poate face o alegere diferită.
Ceea ce ne place la relația noastră este că știm că ne alegem reciproc pentru că așa vrem.
Aceasta este adevărata poveste a fidelității.
