Cu fidelitatea se întâmplă multe lucruri interesante. Uneori, oamenii își închipuie că gelozia este o exprimare a iubirii, că dacă cineva nu e gelos înseamnă că nu te iubește prea mult și că dacă cineva te iubește, trebuie să
fie gelos. Pentru mine, acestea sunt asocieri absurde.
Ambrose Bierce definește gelozia ca pe o teamă de a nu-l pierde pe celălalt, deși adaugă: dacă l-aș pierde din motivul pentru care mă tem să-l pierd, nu ar merita efortul făcut pentru a-l păstra.
Dacă aș renunța să mă culc cu altă domnișoară pentru că mă tem ca soția mea să nu afle este o porcărie față de soția mea, pentru că, în realitate, aceasta nu este o alegere, iar iubirea este un lucru atât de important, atât de solid, atât de puternic și atât de minunat, încât se poate fundamenta numai pe libertate.
Nu am spațiu ca să îți arăt că te iubesc, dacă nu pot să fac un pas deoarece aici tu controlezi totul.
Nu se poate iubi fără libertate, nu se poate iubi fiind prizonier.
În general, fidelitatea ține de o normă socială care se stabilește pornind de la posesivitate și, de asemenea, de o normă personală.
Dacă ea și el decid să facă un pact în sensul că pot avea aventuri extraconjugale, cine spune că nu au voie?
Dat fiind că nu e obligatoriu ca sexul să fie legat de iubire, oamenii pot avea un joc de seducție care să nu fie în mod necesar iubire. Poate fi pur sexual.
În lume există tot mai multe cupluri în care exclusivitatea nu funcționează
și în care se stabilește în mod explicit că există permisiuni sexuale, dar nu afective.
Nu și în Argentina, unde suntem prea sicilieni pentru a ne permite aceste lucruri. Dar în țările saxone, în unele regiuni din Statele Unite, în țările
nordice mai ales, abordarea e diferită.
Mi-o pot imagina pe Ea spunând:
„Iubitule, mă întorc repede, mă duc să mă culc cu domnul de vizavi“, iar El, în timp ce-și aprinde țigara, zice:
„Fii atentă când traversezi, iubito, că e trafic…“
Mie nu mi se pare nici bine, nici rău.
Oamenii nu încheie pacte privind libertatea sexuală pentru că, în general, sunt posesivi.
Nu e vorba să accepți fidelitatea ca pe o normă stabilită social, ci să
deschizi ușa, ca să rămână cel care dorește să rămână și să iasă cel care dorește să iasă.
Și atunci să constați că celălalt a rămas. Asta e minunat.
Fidelitatea pentru a respecta o normă nu e un act de iubire, este oabsurditate.
Conviețuire
Conviețuirea este mult mai mult decât a fi împreună, mult mai greu, mult mai epuizant, mult mai de uzură, mult mai mobilizator, mult mai…
Conviețuirea implică în mod necesar întocmirea unei liste de pacte care nu erau necesare când nu locuiam împreună.
Iată de ce conviețuirea reprezintă prin ea însăși o mare încercare a relației de iubire. Una e să ne certăm și să te conduc la tine acasă și să mă întorc la
mine, sau să-ți închid telefonul și să nu te mai sun până când nu îmi trece, sau să nu răspund la sonerie ca să te ignor, și alta e să ne certăm cu scântei, dar să dormim în același pat toată noaptea.
Cuplurile mai tinere par să fi înțeles aceste dificultăți și au gândit pacte de conviețuire provizorie.
La început, au fost escapadele de vacanță, apoi convie țuirea de câteva săptămâni înainte de căsătorie, apoi au trăit împreună în vederea căsătoriei, iar acum conviețuiesc, în loc să se căsătorească. Această evoluție nu mă
bucură, dar este ceea ce se întâmplă.
Eu cred că stabilirea oficială a unei relații nu poate și nici nu trebuie să fie motiv de glumă. Mi-a luat mult timp să înțeleg că faptul de a se căsători, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, închide un ciclu care altfel rămâne deschis. Căsătoria face parte dintr-un ritual care separă un „înainte“ de un
„după“.
A se căsători sau a nu se căsători nu schimbă mare lucru în ceea ce privește viitorul, cine dorește să se separe o va face oricum. În primul rând, pentru că divorțul există. În al doilea, chiar și dacă nu ar exista divorțul, ce m-ar putea reține alături de soția mea, dacă nu vreau să fiu cu ea? Ce judecător ar putea veni să-mi spună: „Nu, dumneavoastră trebuie să locuiți aici“?
E stupid, e ridicol să te gândești că ești obligat să trăiești alături de cineva dacă nu dorești. Nimeni nu poate obliga pe nimeni să rămână unde nu vrea.
Cei care doresc să plece și nu o fac rămân pentru că nu sunt dispuși să
plătească prețul.
Chestiunea actelor a încetat să fie importantă odată cu trecerea timpului.
Ne-am dat seama cu toții că noi suntem cei care hotărăsc locul de reședință.
Eu sunt stăpânul relațiilor mele.
Și dacă se întâmplă, de exemplu, să te îndrăgostești de cineva fără drept de apel, dacă nu ai putut evita acest lucru și dorești să trăiești această iubire,
