17.Semnarea contractului. Prezentul contract nu are nici o valabilitate juridică, civilă sau comercială. Este de uz exclusiv privat și nu poate fi adus ca argument într-un litigiu. Pentru a stabili acest lucru în mod clar, trebuie semnat cu mâna stângă, fără ceremonie și fără martori.
Data:
Semnături
Și chiar e nevoie să faci un asemenea efort?
Răspund: Cred că da.
Dar nu sunt suficiente iubirea și dorința?
Răspund: Cred că nu (deși, fără îndoială, este un punct de plecare minunat pentru a parcurge calea împreună).
Poate ar trebui să lămuresc încă o dată că acesta nu este „PACTUL
CONJUGAL al căsătoriei normale“, ci numai o idee. Există probabil unele asemănătoare și altele diferite. Există probabil unele mai rigide și altele mai flexibile, adaptabile fiecărei căsătorii și fiecărui moment al căsătoriei.
În cele din urmă, există probabil unii care consideră că nu e nevoie să
convii asupra nici unui lucru și cu atât mai puțin în scris, alții care consideră că e ridicol să stabilești norme de conduită de comun acord, alții care se enervează doar gândindu-se la ideea de contract conjugal… și poate
că au dreptate. Vorbesc doar despre acele lucruri care mi-au fost de folos mie și de semnalele pe care le-am întâlnit în calea MEA. Le împărtășesc…
pentru orice eventualitate.
Cred că rezistența unora dintre noi în fața pactelor se datorează faptului că
le percepem ca și cum ar fi pereții acelei închisori la care mă refeream la început.
Încerc să demonstrez că lucrurile nu numai că nu sunt așa, ci mai curând contrariul.
Departe de a supune, un pact de respect al individua lității, un contract încheiat de comun acord, explicat și consensual, un model inovativ de conviețuire, un set de norme care, prin definiție, sunt discutabile și modificabile permanent eliberează. În loc să se transforme într-o celulă, un pact se constituie într-o cheie de intrare și de ieșire din fiecare relație.
Ar trebui să ne răspundem, cu toată sinceritatea, dacă suntem capabili să
întemeiem un cuplu, stabilind clar și definitiv că nu trebuie să-ți dorești ceea ce îmi place mie.
Și că, dincolo de orice, ne datorăm respect reciproc.
Și că aceasta implică nu numai să acceptăm, ci și să ONORĂM diferențele dintre noi.
Și că închisoarea nu este astfel, pentru că un cuplu este o alegere a unui loc unde să fii.
Și că ușa va fi mereu deschisă (cel puțin pentru a ieși).
Nu obișnuim să alegem voluntar această libertate pentru noi în mod sigur pentru că nu dorim să o oferim celorlalți; fără îndoială, în orice caz, o avem pentru că libertatea este un drept la care nu se poate renunța și o condiție inevitabilă.
Deși alegem să ne construim propriile închisori de idei, ridicând pereți și construind plase de oțel în spatele cărora ne vom simți închiși, bineînțeles,
dar cu siguranța care se poate obține numai din ceea ce e previzibil, din ceea ce este static, din ceea ce este etern. Deși aici, înăuntru, pot muri de sufocare, de angoasă sau de plictiseală.
Vrem să credem că iubim o singură dată în via ț ă ș i pentru totdeauna, de ș i ș tim că nu e adevărat. Preferăm să ne zvârcolim de teamă, controlând ceea ce face celălalt când nu suntem împreună, ș i rămânem agă ț a ț i de ideea că
nu am putea trăi unul fără celălalt, de ș i ș tim că, fără cel iubit, via ț a tot va continua, chiar dacă nu continuă la fel.
Și credem acest lucru, în mare măsură, pentru că am fost învățați să credem aceste minciuni. Neadevăruri pentru a susține ideea închisorii ideale, dar și pentru a condi ționa o fidelitate forțată sau o exclusivitate machistă (până
acum treizeci sau patruzeci de ani, bărbații pretindeau să fie unici în viața femeilor cumsecade, iar femeile acceptau să fie ultimele în viața bărbaților cumsecade).
În acest sens, educația noastră temătoare nu a fost nici măcar echitabilă.
Victimele colective ale acestei distorsiuni sunt femeile. Fie că și-au dat seama, fie că nu, o mare parte a femeilor din acele vremuri au fost condiționate de ideea conform căreia femeia trebuie să se mulțumească cu o singură iubire și cu un singur bărbat, pentru toată viața.
Ángeles Mastretta spune prin intermediul unuia dintre personajele sale:
„Atunci când speranța de viață a unei femei era de 45 de ani, era suficientă
o iubire, dar acum, când o să trăiești 80… nu e suficientă una singură.
Măcar două!“
Concepția că se iubește o singură dată în viață și pentru totdeauna e o minciună.
Nu e adevărat că e obligatoriu să fie pentru totdeauna și nu-i adevărat că nu poate fi de mai multe ori în viață.
Într-o zi, pe un drum de ț ară, m-am întâlnit cu un domn care, după ce s-a despăr ț it de prima so ț ie, s-a recăsătorit. Îl cuno ș team încă de când era căsătorit cu prima so ț ie. Acea rela ț ie părea să fie spectaculoasă. La un moment dat, fiecare, în ceea ce îl privea, ș i-a dedicat întreaga elocven ț ă
pentru a descrie iubirea pe care o sim ț ea.
