Ziaristă spaniolă din Madrid
Del Nuevo Extremo, Buenos Aires, 1999
În spaniolă, echivalentul pentru flori este flores. (n.red.)
Să ne eliberăm – vaciarse, în spaniolă (n.red.)
Del Nuevo Extremo, Buenos Aires, 2010
POVESTE (EPILOG)
Această poveste mi-a parvenit acum câteva luni, prin intermediul
internetului.
Era foarte asemănătoare cu aceasta, dar sensul final al poveștii era înspăimântător: dintr-o idee minunată, cineva făcuse o platformă oribilă, discriminatorie și plină de resentimente; ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă între unii iubiți, atunci când calea încetează de a mai fi aceeași.
Am decis apoi, ca de atâtea ori până acum, să rescriu povestea, astfel încât să includă mesajul pe care îl consideram demn de a fi povestit:
Această poveste ne poartă în epoca regelui Arthur ș i a cavalerilor Mesei Rotunde, o vreme a vrăjitorilor ș i a castelelor cu poduri mobile, un timp al intrigilor ș i al bătăliilor istorice, un timp al dragonilor magici care aruncau flăcări pe nas ș i al cavalerilor rătăcitori, ale căror onoare ș i curaj nu aveau limite.
Regele Arthur se îmbolnăvise. În numai două săptămâni, slăbiciunea îl ț intuise la pat ș i aproape nu mai mânca deloc. To ț i medicii de la curte au fost chema ț i pentru a-l vindeca pe monarh, dar nimeni nu a putut diagnostica boala de care suferea. În ciuda tuturor îngrijirilor, starea bunului rege era din ce în ce mai gravă.
Într-o diminea ț ă, în timp ce servitorii aeriseau încăperea în care regele dormea slăbit, unul dintre ei îi spuse altuia cu triste ț e:
– O să moară…
În cameră se afla Sir Galahad, cel mai eroic ș i mai falnic dintre cavalerii Mesei Rotunde ș i tovară ș de arme al regelui Arthur în marile lupte.
Galahad a auzit comentariul servitorului ș i s-a ridicat în picioare, iute ca fulgerul, l-a apucat de haine ș i i-a strigat:
– Să nu mai repe ț i niciodată cuvântul acesta, în ț elegi? Regele va trăi, regele se va face bine… Trebuie doar să găsim medicul care să cunoască
boala de care suferă, ai auzit?
Servitorul, tremurând, îndrăzni să răspundă:
– Adevărul, Sir, e că Arthur nu este bolnav, i s-au făcut vrăji.
Erau vremuri în care magia era la fel de logică ș i naturală ca legea gravita ț iei.
– La naiba, de ce spui asta?, întrebă Galahad.
– Am mul ț i ani, domnul meu, ș i am văzut zeci de bărba ț i ș i femei în situa ț ia asta, dar numai unul dintre ei a supra vie ț uit.
– Asta înseamnă că există o cale…, spune-mi cum a făcut cel care a scăpatde moarte.
– Trebuie să găsim un vrăjitor mai puternic decât cel care a făcut vraja;dacă nu reu ș im, cel asupra căruia s-a făcut vraja va muri.
– Trebuie să se găsească în regat un vrăjitor puternic, spuse Galahad, dardacă nu se află în regat, voi merge să-l caut până la capătul pământului ș i îl voi aduce aici.
– Din câte ș tiu, există numai două persoane atât de puternice încât să-l poată vindeca pe Arthur, Sir Galahad; unul este Merlin care, în cazul în care va afla, va avea nevoie de două săptămâni ca să ajungă ș i nu cred că
regele nostru va rezista atât.
– Ș i cealaltă?
Bătrânul servitor lăsă privirea în jos, dând din cap că nu.
– Cealaltă este vrăjitoarea din munte… Dar chiar ș i dacă cineva ar fi suficient de curajos să meargă să o caute, ceea ce mă îndoiesc, ea nu ar veni niciodată să-l vindece pe regele care a alungat-o din palat acum mul ț i ani.
Renumele vrăjitoarei era într-adevăr cumplit. Se ș tia că era capabilă să îl transforme în sclavul său pe cel mai brav războinic doar privindu-l în ochi; se spunea că doar atingând-o î ț i înghe ț a sângele în vine; se povestea că îi gătea pe oameni în ulei, ca să le mănânce inima.
Dar Arthur era cel mai bun prieten pe care îl avea Galahad, luptase alăturide el de sute de ori, îi ascultase sufe rin ț ele cele mai neînsemnate ș i cele mai profunde. Nu exista nici un risc pe care să nu ș i-l asume pentru a- ș i salva suveranul, prietenul ș i cel mai bun om pe care îl cunoscuse.
Galahad ș i-a pus armura ș i s-a urcat pe cal, îndreptân du-se spre Muntele Negru, unde se afla pe ș tera vrăjitoarei.
Nici nu traversă bine râul ș i observă că cerul începuse să se întunece. Nori grei ș i gro ș i păreau ancora ț i la baza muntelui. Când ajunse la pe ș teră, părea să se fi lăsat noaptea în plină zi.
Galahad descălecă ș i porni către deschizătura din stâncă. Într-adevăr, frigul nefiresc care ie ș ea din grotă ș i mirosul fetid care venea din interior l-au obligat să regândească strategia, dar cavalerul a rezistat ș i a continuat să avanseze către lugubrul tunel. Din când în când, câte un liliac ce fâlfăia din aripi îl făcea să- ș i acopere instinctiv fa ț a.
După cincisprezece minute de mers, tunelul se deschise într-o enormă
cavernă impregnată de un miros acru ș i de o lumină gălbuie, dată de o sută
de lumânări aprinse. În mijloc, amestecând într-o oală aburindă, eravrăjitoarea.
Era acea vrăjitoare din poveste, a ș a cum i-o descrisese bunica în pove ș tile de groază pe care i le spunea în copilărie ca să doarmă ș i care îl făceau să
