Ș i astăzi, portarul din strada Serrano, când mă vede, îmi spune: „Nu ș tiu de ce mi-a ț i dat cheia asta, dacă nu o folosi ț i niciodată“.
Teoria paradoxală a schimbării spune că poți schimba ceva numai atunci când încetezi să te mai lupți cu asta.
Și dacă relația mea cu mine mă condiționează atât de mult încât încetez să
mai trăiesc străduindu-mă să fiu diferit, să ne imaginăm cum condiționează
relația mea cu ceilalți faptul de a crede că aceștia trebuie să se schimbe.
Unul dintre lucrurile care trebuie învățate pe calea întâlnirii este exact acceptarea celuilalt așa cum este. Iar acest lucru este posibil dacă mai întâi învăț să mă accept pe mine.
A te supăra pe celălalt pentru că este așa cum este înseamnă că, pentru a putea ține la el, trebuie să fie cum vrei tu să fie. Dacă prietena ta este lipsită
de punctualitate și o aștepți o oră de fiecare dată când ai întâlnire cu ea, nu te supăra. Cine te obligă să o aștepți? Când aștept pe cineva care este de obicei nepunctual, motivul așteptării mele este că aleg să-l aștept, și nu faptul că a ajuns târziu. Trebuie să-l fac răspunzător pe celălalt pentru propriile mele decizii?
So ț ia mea ș i cu mine am decis să facem ceremonia de căsătorie după un orar neobi ș nuit: ora care era scrisă pe invita ț ie.
Am a ș teptat cincisprezece minute. Mai bine de jumătate dintre invita ț i nu au venit sau, mai bine zis, au venit mult după aceea ș i au rămas cam jumătate de ora la u ș ă, gândindu-se că noi încă nu ajunseserăm când, de fapt, deja plecaserăm.
Există stiluri, moduri de a aborda lucrurile.
Fiecare a ș teaptă cât vrea să a ș tepte.
Conceptul tău de punctualitate îți aparține și nu ți-l împărtășesc.
Nu trebuie să fii ca mine, dar nu-mi cere să fiu ca tine.
Să fiu adult înseamnă să fiu responsabil pentru viața pe care o duc, să știu că, în mare măsură, lucrurile pe care le trăiesc mi se întâmplă pentru că am grijă să se întâmple și, pornind de aici, să decid să mă iubesc necondiționat, oricât de egoist ar părea.
Într-o zi, în timp ce-l ascultam pe Enrique Mariscal, mi-a venit ideea să
transform una dintre povestirile sale în ceea ce am numit El Temido Enemigo [Dușmanul de temut]⁹, pe care vreau să ți-o povestesc aici: A fost odată un rege căruia îi plăcea să se ș tie puternic ș i dorea ca to ț i cei din jurul său să îl admire pentru puterea pe care o avea.
Într-o zi l-a chemat pe un în ț elept de la curte pentru a-l întreba dacă exista cineva mai puternic decât el pe planetă, ș i în ț eleptul i-a spus că aflase că
în ț inut trăia un mag a cărui putere nu o mai avea nimeni în afară de el: cuno ș tea viitorul.
Regele clocotea de invidie ș i începu să întrebe de acest mag. Într-o zi, sătul să i se mai spună cât de puternic ș i iubit era acel mag, regele urzi un plan: avea să-l invite la cină pe mag ș i, în fa ț a curtenilor, avea să-l întrebe în ce dată urma să moară acesta. În momentul în care răspundea, avea să-l omoare cu propria spadă pentru a demonstra că profe ț ia magului era falsă.
Într-o singură seară aveau să se sfâr ș ească ș i magul, ș i mitul puterilor lui…
Ziua petrecerii sosi ș i, după marea cină, regele puse întrebarea:
– Este adevărat că po ț i citi viitorul?
– Pu ț in, spuse magul.
– Când va muri magul din regat?
Magul zâmbi, îl privi în ochi ș i răspunse:
– Cu o zi înaintea regelui.
Auzind acel răspuns, regele nu numai că nu îndrăzni să-l omoare, ci,temându-se să nu i se întâmple ceva, îl invită să rămână să trăiască lapalat, motivând că avea nevoie de un consilier pentru anumite deciziiregale.
Diminea ț a, regele porunci să fie chemat invitatul său. Pentru a justifica rămânerea acestuia, i-a pus o întrebare, iar magul, care era un în ț elept, i-a dat un răspuns corect, creativ ș i just.
Regele îl lăudă pe oaspete pentru inteligen ț a sa ș i îl rugă să mai rămână
încă o zi, apoi încă una. În fiecare zi, regele î ș i făcea timp să stea de vorbă
cu magul, ca să se asigure că era viu ș i pentru a-i pune întrebări. Sim ț ea că
sfaturile noului său consilier erau atât de pertinente, încât a sfâr ș it, aproape fără să î ș i dea seama, să ț ină cont de ele în toate deciziile sale.
Au trecut lunile ș i anii. Ș i, ca întotdeauna, apropierea de cel care ș tie îl face pe cel care nu ș tie mai în ț elept… Astfel, regele a devenit încet, încet mai drept ș i a încetat să simtă nevoia de a se sim ț i puternic. A condus ț ara cu bunătate, ș i poporul a început să-l iubească. Nu-l mai consulta pe mag cu gândul de a se interesa de starea lui de sănătate, ci chiar dorea să înve ț e de la el. Ș i, cu timpul, regele ș i magul au ajuns să fie prieteni foarte buni.
Până când, într-o bună zi, la patru ani de la cina cu pricina, regele î ș i aminti că magul, pe care acum îl considera cel mai bun prieten al său, fusese du ș manul său de moarte. Ș i î ș i aminti de planul urzit pentru a-l omorî. Cum nu putea să-i ascundă acest secret fără să se simtă ipocrit, ș i-a făcut curaj, bătu la u ș a magului ș i nici nu intră bine, că-i spuse:
– Trebuie să- ț i spun ceva, dragă prietene, ceva care mă apasă.
– Te ascult, spuse magul, descarcă- ț i sufletul.
– În seara aceea, când te-am invitat la cină ș i te-am întrebat despre moartea ta, nu doream să- ț i cunosc viitorul, plănuiam să te omor, indiferent de răspunsul pe care mi-l dădeai, doream ca moartea ta să- ț i demistifice renumele. Te uram, pentru că to ț i te iubeau… Îmi este atât de ru ș ine…
Magul îi spuse:
– A durat mult până să îmi spui, dar mă bucur, pentru că a ș a pot să- ț i spun că ș tiam. Inten ț ia ta era atât de clară, că nu era nevoie să fii ghicitor pentru a ș ti ceea ce urma să faci… Dar ca să răspund corect la sinceritatea
