ta, trebuie să- ț i mărturisesc că ș i eu te-am min ț it. Am inventat această
poveste absurdă a mor ț ii mele înaintea mor ț ii tale pentru a- ț i da o lec ț ie pe care astăzi e ș ti în măsură să o în ț elegi:
Trecem prin via ț ă detestând ș i respingând trăsături ale celorlal ț i ș i chiar ale noastre, pe care le credem demne de dispre ț , amenin ț ătoare ș i inutile…
ș i, bineîn ț eles, dacă avem răbdare, sfâr ș im prin a vedea ce greu ne-ar fi să
trăim fără acele lucruri pe care, la un moment dat, le respingem.
Vie ț ile noastre sunt legate de prietenie ș i de via ț ă, nu de moarte.
Regele ș i magul s-au îmbră ț i ș at ș i au sărbătorit încrederea pe care se baza acea rela ț ie pe care o construiseră împreună.
Conform legendei, chiar în noaptea aceea, în mod misterios, magul muri însomn ș i, aflând vestea, regele săpă cu propriile mâini o groapă în grădină, chiar sub fereastra sa, ș i stătu acolo plângând alături de movila de pământ până când, epuizat de plâns ș i durere, se întoarse în palat.
Legenda poveste ș te că, în noaptea aceea, la douăzeci ș i patru de ore de la moartea magului, regele… muri în somn, în patul său.
Poate din întâmplare… Poate de durere… Poate pentru a confirma ultimaînvă ț ătură a maestrului.
Această poveste ilustrează două lucruri: iubirea și egoismul.
Se presupune că egoismul e patologic atunci când este în detrimentul celuilalt, când mă împiedică să împărtășesc. Dar de ce ar fi celălalt afectat de faptul că eu mă iubesc mult?
Știm deja că iubirea nu se epuizează, capacitatea mea de iubire fiind nelimitată, și de aceea este ridicol să te gândești că, prin faptul că țin mult la persoana mea, nu-mi va rămâne loc să țin la ceilalți.
Cu egoismul se întâmplă exact același lucru care i s-a întâmplat regelui cu magul.
Pentru mine, egoismul este un mag puternic, capabil de a revela uneleadevăruri despre mine însumi. Dar trăim respingându-l, dorim să-lomorâm, fără să ne dăm seama că nu am putea trăi fără el.
Dacă vom reuși, ca în poveste, să devenim prieteni cu magul, să ne împrietenim cu egoismul nostru, atunci nu numai că vom putea să ne slujim de el pentru a evolua, ci vom putea deveni mai generoși, mai nobili, mai înțelepți, mai solidari și mai inteligenți.
Tot ceea ce iubește fiecare la sine este puțin. Cu sigu ranță, cu toții trebuie să ne iubim mai mult.
Se întâmplă că atunci când individului i se interzice să fie egoist, pentru a găsi un context în care să se iubească, să aibă grijă de el, să răspundă
nevoilor lui, acesta devine meschin, josnic, lacom, ticălos și odios.
Individul devine demn de dispreț pentru că își închipuie că trebuie să
aleagă între el și celălalt, iar când se alege pe sine, crede că o face împotriva moralei sale. Ideea care te face să concepi egoismul ca pe o defavoare făcută celorlalți este cea potrivit căreia vezi viața ca pe o bătălie mortală. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa. Au existat și în mod sigur vor continua să existe bătălii pe viață și pe moarte, dar a analiza lumea în acest mod, în fiecare moment, înseamnă să ai o viziune limitată, pe care eu nu o împărtășesc.
Până când individul nu descoperă egoismul său mai bun, magul puternic din interiorul său, el nu își dă seama că este centrul existenței sale, iar atunci
spunem că este descentrat. Vreau să spun că trăiește și se învârte în jurul lucrurilor exterioare, că se centrează pe alte lucruri.
Fără îndoială, unele aspecte ale lumii noastre sunt împărtășite: tu și eu putem sta de vorbă, ne putem pune de acord și putem să nu fim de aceeași părere, putem avea spații în lumea celuilalt și spații comune amândurora.
Dar când pleci…, pleci cu lumea ta, și eu rămân cu a mea.
Dacă eu renunț să fiu centrul lumii mele, cineva o să ocupe acest spațiu.
Dacă mă învârt în jurul tău, încep să depind de tot ce spui și faci. Atunci trăiesc în funcție de ceea ce îmi permiți, de ceea ce-mi dai, de ceea ce mă
înveți, de ceea ce îmi arăți, de ceea ce îmi ascunzi…
Pe de altă parte, când îmi dau seama că sunt centrul lumii altuia, încep să
mă asfixiez, mă plictisesc, obosesc și vreau să fug…
Ideea mea de întâlnire este: două persoane centrate asupra lor, care împart calea fără a renunța la centrarea lor. Dacă nu sunt centrat asupra mea, e ca și cum nu aș exista. Și, dacă nu exist, cum aș putea să te întâlnesc pe cale?
De ce este atât de greu de acceptat această idee a întâlnirii?
Pentru că este total opusă lucrurilor pe care le-am învățat. Am învățat că, dacă ceva e important pentru tine, trebuie să fie și pentru mine. Pentru că
suntem antrenați să-l privilegiem pe aproapele nostru.
Dar iată că vin eu, Jorge Bucay, și provoc, scandalizez, izbesc ușa cu piciorul și spun:
În nici un caz! În realitate, ceea ce privesc eu este mai important decât ceea ce privește celălalt; ochii mei au prioritate față de ochii celuilalt.
De fiecare dată când explic acest gând, cineva sare ca ars: „Este o dovadă
de egocentrism“. Iar eu spun: Da, bineînțeles că este un lucru egocentric.
Ca toate pozițiile individualiste, această poziție este egocentrică. Este individualistă, egocentrică și sănătoasă, toate trei la un loc.
Fără excepție, pentru a învăța această idee a întâlnirii trebuie să renunți la cealaltă, privitoare la dependență. Se amestecă, bineînțeles, dar trebuie să
