– Prietene… prietene… Vino, apropie-te… Ce mult a trecut de când nu aimai venit… ca ț ără-te ș i hai să stăm de vorbă.
– Nu am timp pentru fleacuri din astea, spuse băiatul.
– Dar… ne sim ț eam atât de bine împreună când erai mic…
– Înainte nu ș tiam că e nevoie de bani ca să trăie ș ti, acum caut bani. Ai bani să-mi dai?
Copacul se întristă pu ț in, dar î ș i reveni imediat.
– Nu am bani, dar am crengile pline de fructe. Te po ț i urca să culegi câteva, să le vinzi ș i să ob ț ii banii pe care îi vrei…
– Bună idee, spuse băiatul ș i se urcă pe crengile pe care i le întinse copacul ca să se ca ț ăre ca atunci când era copil.
Apoi smulse toate fructele din copac, chiar ș i pe cele care nu erau coapte încă. Umplu cu ele câ ț iva saci de iută ș i se duse la pia ț ă. Copacul se miră
că prietenul său nu i-a spus nici mul ț umesc, dar se gândi că se grăbea să
ajungă înainte să se închidă magazinele.
Au trecut aproape zece ani până când copacul l-a văzut din nou peprietenul său. Era om în toată firea acum.
– Ce mare e ș ti, spuse emo ț ionat; vino, urcă-te a ș a cum făceai când erai mic, poveste ș te-mi despre tine.
– Nu în ț elegi nimic, ca ș i cum mi-ar arde mie să mă ca ț ăr… Am nevoie de o casă. Po ț i să-mi dai o casă?
Copacul se gândi câteva minute.
– Nu, dar crengile mele sunt puternice ș i elastice. Ai putea face o casă
foarte rezistentă din ele.
Tânărul plecă în fugă, luminat la chip. O oră mai târziu, veni cu unfierăstrău ș i începu să taie crengi, atât uscate, cât ș i verzi. Copacul sim ț i durerea, dar nu se plânse. Nu voia ca prietenul său să se simtă vinovat.
Una câte una, toate crengile căzură, lăsând trunchiul gol. Copacul nuspuse o vorbă până când s-a terminat cu tăiatul, apoi îl văzu pe tânărîndepărtându-se, sperând degeaba o privire sau un gest de recuno ș tin ț ă, care nu a venit niciodată.
Cu trunchiul gol, copacul începu să se usuce. Era prea bătrân ca să-icrească din nou ramurile ș i frunzele care îl hrăneau. Poate din acest motiv, când după zece ani l-a văzut venind pe prietenul său, i-a spus numai:
– Bună. Ce î ț i trebuie de data asta?
– Vreau să călătoresc. Dar ce po ț i face tu? Nu ai ramuri ș i nici fructe pe care să le vând.
– Nu contează, copile, spuse copacul, îmi po ț i tăia trunchiul, oricum nu-l mai folosesc. Cu el ț i-ai putea face o barcă cu care să străba ț i lumea.
– Bună idee, spuse bărbatul.
După câteva ore se întoarse cu o secure ș i tăie copacul. Ș i-a făcut o barcă
ș i s-a dus. Din copac a rămas numai un ciot deasupra pământului.
Se spune că bătrânul copac încă mai a ș teaptă întoarcerea prietenului său, ca să-i povestească despre călătoriile sale.
Nu ș i-a dat seama niciodată că nu se va mai întoarce. Copilul a crescut, ș i ace ș ti oameni nu se întorc acolo unde nu mai e nimic de luat. Copacul a ș teaptă, gol, de ș i ș tie că nu mai are nimic de dat.
Repet. Condiționările noastre ne-au transformat în ceea ce suntem, dar putem alege în continuare.
Atunci când presupun că nu e posibil să întâlnesc pe cineva care să-mi poată da prezență, recunoștință, mângâieri și joc, suportându-mi totodată
normele, exigențele și excesul de muncă… poate încep să corectez ceea ce dau. Poate învăț să dau alte lucruri. Poate învăț ceva nou.
În acest exercițiu se poate întâmpla să te trezești că ți-a lipsit tocmai ceea ce dai cel mai mult. Uneori se întâmplă…
Ideea este că, pe parcurs, învăț să dau ceea ce îmi trebuie.
Este o explorare foarte interesantă, o lovitură de maestru pentru a încerca să
obțin ceea ce vreau.
De exemplu, trec prin lume arătând că îi accept pe toți, nu pentru că vreau să-i accept, ci pentru că, în realitate, caut pe cineva care să mă accepte necondiționat. O mică încercare, ca să văd dacă mi se întoarce acel lucru de care am nevoie.
Mă întorc la copii. Spuneam că, până la vârsta adultă, copiii sunt responsabilitatea noastră. Și dacă cineva nu este dispus să-și asume o astfel de responsabilitate, este preferabil să nu aibă copii. Nu este obligatoriu.
În multe țări din Europa, există tendința de a nu avea copii. Tot mai multe cupluri din lume decid să nu aibă copii. Și în Argentina există acest fenomen. Argumentul este:
– Într-o lume a suferinței și în criză, în care valorile s-au pierdut… de ce am vrea să aducem copii pe lume ca să sufere?
Unele cupluri mi-au spus acest lucru în Spania, unde călătoresc des, iar în discuțiile pe care le-am avut cu acestea le-am spus că atitudinea lor mi se pare rezonabilă, că puteam să pricep la nivel intelectual, dar le-am sugerat:
– Adoptați un copil, pentru că există, a fost deja născut și va suferi mult mai mult dacă nu îl creșteți voi…
