– Nu… Mă rog… Avem multe lucruri de care să ne bucurăm… și de fapt…
Și atunci, argumentul este altul. Întotdeauna a fost.
– Noi nu dorim să avem copii pentru că dorim să trăim bine și să ne distrăm. Eu și partenerul meu ne ocupăm numai de noi, nu dorim să
folosim nici un pic din timpul nostru pentru nimeni…
Ar fi o poziție greu de cuprins cu mintea pentru noi, cei care suntem părinți, dar este de înțeles. Argumentul anterior nu. Poate datorită faptului că sunt medic, tind să mă gândesc că, în orice caz, viața e mai bună decât non-viața. Sau poate pentru că nu sunt foarte sigur că lumea se îndreaptă spre un punct atât de sumbru și nefast.
Pronosticul meu nu este o lume sinistră și îngrozitoare, ci o lume incertă.
Mare parte dintre aceste lucruri care ni se întâmplă își au originea în viteza comunicării.
Între anul 400 – când încep să existe consemnări concrete ale cunoașterii –
și anul 1500, volumul de informații al umanității s-a dublat. Din anul 1500
până când s-a dublat din nou, au trecut 250 de ani. Cu alte cuvinte, a fost nevoie de 1 100 de ani ca să se dubleze prima dată cunoaș terea și de 250 de ani ca să se mai dubleze o dată.
Data următoare când s-a măsurat cunoașterea globală a fost în 1900, și deja era 2,5 (mai mult decât dublu), dar intervalul a fost mai scurt: 150 de ani.
De aici încolo, viteza de multiplicare a cunoștințelor a început să se micșoreze. La momentul publicării acestei cărți, în 2001, se presupunea că, global, cunoașterea umanității, în unele științe mai mult decât în altele, se dublează o dată la douăzeci de ani. S-a calculat că în anul 2020 cunoașterea globală a umani tății se va dubla o dată la șase luni. La fiecare șase luni, umanitatea va ști de două ori mai mult decât ce știa cu 180 de zile înainte, în aproape toate domeniile.
Atunci, eu mă întreb…
Ce le voi explica copiilor mei? Ce?
Tot ceea ce i-aș învăța, atunci când vor fi mari, nu le va fi de prea mare folos.
Cu excepția cazului în care îi învăț… cum să-și caute propriile răspunsuri.
Aceasta este linia pedagogică actuală, pe care părinții o învață de la profesori:
– Tati… din ce e făcută apa?
– Uite, acesta este atlasul, aceasta este enciclopedia, haide să căutăm…
Deși eu știu! De ce? Ca să-l fac să creadă că nu știu? Nu. Pentru a-l învăța cum să găsească propriile date.
Sigur, pentru asta trebuie să renunți la vanitatea tatălui care spune: Îți spun eu, micuțule… H2O, Carlitos, H2O!
Problema constă în faptul de a accepta că referințele mele îmi folosesc mie, nu tuturor. Eu pot să-i învăț pe copiii mei referințele mele, dar specificând că sunt ale mele. Ceea ce nu pot face este să le arăt copiilor mei referințele mele pretinzând că ar fi ale lor și să le utilizeze ca fiind ale lor.
Atitudinea inteligentă este să le transmitem copiilor noștri ceea ce am învățat, știind că e posibil să nu le fie de folos. Trebuie să avem această
umilință. Să știm că ei vor putea să ia de la noi ce le este de folos și să dea la o parte restul.
Conduita eficientă se sprijină nu numai pe ceea ce am învățat la școală, ci și pe dezvoltarea inteligenței emoționale și pe experiența de viață.
Și aceasta este incertitudinea. O incertitudine care nu este academică, ci este un fapt concret, legat de incapacitatea noastră dovedită de a prevedea lumea în care vom trăi.
Când eram la liceu, tata îmi spunea:
Dacă faci o facultate, dacă e ș ti muncitor, dacă e ș ti onest, dacă nu e ș ti lene ș , dacă nu în ș eli oamenii, dacă e ș ti consecvent, eu nu te pot asigura că
vei fi bogat, dar vei putea să- ț i hrăne ș ti familia, o să ai o casă, o să ai o ma ș ină, o să po ț i merge în vacan ț ă ș i o să- ț i po ț i educa copiii ș i să-i căsătore ș ti bine.
Când tata îmi spunea asta, era adevărat. Nu era cunoaștere academică, era cunoaștere a vieții; el învățase așa și era adevărat. Dacă astăzi i-aș spune asta fiului meu, l-aș minți. Pentru că eu nu îl pot asigura că, dacă face o facultate și muncește onest, va putea mânca în fiecare zi. Iar el știe asta.
Lumea este nesigură pentru copiii noștri. Nu e vina noastră, dar așa stau lucrurile.
Lumea de azi e diferită, iar acest lucru are legătură cu cunoașterea. Lumea nu se schimbă numai în domeniul academic, se schimbă și în această
privință.
Și atunci, va trebui să învăț că nu pot continua să îi spun aceste aiureli fiului meu, pentru că sunt minciuni. Eu știu acest lucru și îl știe și el.
Trebuie să-i arăt referințele mele, care includ valorile și abilitățile mele emoționale, dar trebuie să fiu suficient de umil ca să știu că există reguli pe care le poate pune sub semnul întrebării.
Tatăl meu îmi spunea: „Dacă eu îți spun că e așa… așa e!“
Dacă eu i-aș spune azi așa ceva fiului meu… ar leșina de râs! Și are dreptate. De ce să fie așa, doar pentru că zic eu că e așa?
Certitudinea tatălui meu era onestă. Și incertitudinea mea, la fel.
Dar, atenție, nu spun că nu trebuie să le spunem nimic și să ne gândim:
„Una peste alta… să se descurce“. Nu.
