Tranzacția care este viața permite dăruirea reciprocă, aceasta fiind, bineînțeles, un pașaport către intimitate.
Ca în cazul tuturor meselor, fiecare picior este indispensabil. Dar în cazul mesei cu trei picioare, necesitatea este mult mai riguroasă.
La o masă cu patru picioare, până într-un punct, pot echilibra ceea ce sprijin de ea, chiar dacă lipsește un picior. La mesele cu trei picioare, în schimb, e suficient ca unul să lipsească sau să fie stricat, ca masa și tot ce susținea să
se dărâme.
Nu cred că toate întâlnirile ar trebui să se transforme în relații intime, dar susțin că numai acestea dau sens căii.
Dragostea pentru copii
Mecanismul de identificare proiectivă, prin care mă identific cu ceva ce proiectez, este de multe ori începutul a ceea ce numim în mod obișnuit „a ține la cineva“. Acesta este sentimentul afectiv. Se întâmplă astfel cu toate relațiile, cuplurile, verii, frații, nepoții, unchii, cumnații și amanții, se
întâmplă cu toți, mai puțin cu copiii noștri. Iar excepția se datorează unui singur motiv: pe copii nu îi simțim ca pe ceilalți.
Așa cum am spus în Calea autodependenței⁵, atunci când ni se naște un copil, îl simțim pur și simplu ca fiind o prelungire a noastră. Și deși este o ființă deplină și separată, care se află în afară, nu încetăm să-l percepem astfel.
Există o patologie psihiatrică, numită personalitate psihopatică. Poate fi vorba de criminali, delincvenți, torționari sau orice altceva; singurul lucru care îi interesează pe psihopați este propria satisfacere a ambițiilor personale și, având în vedere structura lor antisocială, nu ezită să își ucidă
aproapele, dacă în felul acesta vor obține ce vor.
Este vorba despre persoane care nu acceptă limite. Psihopații nu pot spune
„dacă aș fi în locul lui“, nu pot nici măcar o clipă să gândească în funcție de celălalt, nu se pot gândi decât la ei înșiși. Dacă nu se pot identifica cu altcineva, nu pot aplica nici mecanismul de identificare proiectivă, și având în vedere că afectul începe prin identificarea cu altă persoană, atunci nu pot iubi pe nimeni.
Fără îndoială, când dintr-un anumit motiv un torționar are copii, cu ei se poate purta afectuos. Un psihopat poate ajunge să facă pentru copiii săi lucruri pe care nu le-a făcut niciodată pentru nici o altă persoană; și le face chiar dacă pe mama copiilor săi o maltratează, o bate, o umilește sau pur și simplu o ignoră. Pentru că pe copii îi percepe ca pe o parte a lui însuși, și atunci îi tratează ca atare, cu cel mai bun și cu cel mai rău comportament pe care și-l aplică și lui însuși.
Pentru mine, acest lucru confirmă că mecanismul de identificare proiectivă
se aplică tuturor, mai puțin copiilor, deoarece, pentru a-i iubi, acest mecanism nu este necesar. Pentru noi, care nu suntem psihopați, copiii sunt de asemenea o parte a noastră care trăiește în afara noastră, cum ar spune Atahualpa⁶.
Toți îi tratăm pe copiii noștri cu aceeași iubire și, uneori, din păcate, cu aceeași lipsă de iubire pe care o avem pentru noi înșine.
Cineva care se poartă bine cu sine va putea să se poarte foarte bine cu copiii săi.
Cineva care se maltratează va sfârși prin a-și maltrata propriii copii.
Și e posibil ca o persoană care trăiește abandonându-se pe sine să fie capabilă să-și abandoneze și copilul.
Pentru că nu există altă posibilitate decât să le facem copiilor noștri același lucru pe care ni-l facem nouă.
Bineînțeles, ca fii ai părinților noștri, noi nu simțim că copiii ar fi o prelungire a noastră și de fapt nici nu sunt.
Copiii mei sunt pentru mine o bucată din viața mea, și din acest motiv îi iubesc necondiționat, dar eu nu sunt același lucru pentru ei.
Senzația de apartenență și de necondiționalitate este cea a părinților față de copii, dar în nici un caz a copiilor față de părinți.
Ar fi vreodată copiii capabili să simtă acest lucru?
Da… pentru copiii lor. Dar nu pentru mine.
Iubirea părinților este o iubire nepereche, care se completează la generația următoare. Este vorba despre un caz de reciprocitate decalată sau eventual, trebuie să spun, deplasată; vei da înapoi copiilor tăi ceea ce eu ți-am dat ție.
Nu e nici un merit să ții la copiii tăi, dar pentru ca ei să poată ține la noi, vor trebui să facă tot efortul… Va trebui să înceapă prin a vedea o bucată
din noi în care să se poată proiecta…, să se poată apoi identifica cu aceasta… și să transforme această identificare în iubire. Și atunci vor ține la noi (sau nu), în funcție de ce li s-a întâmplat în această legătură.
Vorbesc despre dragostea mamei și a tatălui. Trăirea prelungirii nu este un lucru selectiv al mamei, este o trăire a mamei și a tatălui.
Există femei care, în afara privilegiului sarcinii, cred că au dreptul obscur să
refuze faptul că și nouă, bărbaților, ni se întâmplă același lucru cu copiii noștri.
La una dintre conferințe, o doamnă mi-a spus:
Eu am citit că iubirea mamei pentru copil apare în mod natural ș i că
iubirea tatălui pentru copil apare prin intermediul dorin ț ei pentru mamă.
Și a continuat în fața publicului:
Nu este o constatare a mea, ci sunt studii în acest sens…
Ceea ce se întâmplă este că unii dintre primii psihologi erau destul de antipaterni. Eu cred că era un mod de a se opune verticalității tradiționale a educației scolastice. Într-adevăr, nu știu ce s-a întâmplat cu acei psihanaliști și cu copiii lor, dar ce mi s-a întâmplat mie și ce se întâmplă
oamenilor pe care îi cunosc este că simțim iubirea pentru copiii noștri din toate sensurile și dincolo de povestea despre iubirea pentru mamă. Altfel nu s-ar înțelege cum un tată este capabil să-și dea viața pentru un copil al său, dar nu întotdeauna pentru soție. Ceva trebuie să se întâmple. Eu nu înțeleg.
Mai mult, cred că dacă cineva își iubește copilul pornind de la dragostea pentru soție, se întâmplă ceva foarte complicat în capul lui. Dincolo de ce spun cărțile.
